Unele secvențe din viață ne rămân vii peste timp. Liceu, ora de filosofie, Blaise Pascal, opinia sa despre natura umană. Citind pasajul în care omul este asemănat cu o trestie (cât de inventiv!), am avut o tresărire. Tinerii, în general, au momentele lor când consideră că au aflat secretul întregii existențe umane, cheile către liniște și fericire. Sunt ca niște alchimiști care deja își fac planuri referitoare la comorile obținute. O astfel de revelație am avut și eu atunci.
Pentru că, într-adevăr, noi suntem asemenea unor trestii. Viața ne face cunoștință cu toate tipurile de mișcări ale maselor de aer și nu toate sunt precum adierile plăcute, care ne pot bucura simțurile. Uneori ne aflăm în situații care par fără soluție, par un capăt de drum, simțindu-ne dezarmați și singuri în fața liniilor inamice. Se pare că ceea ce facem este să ne aplecăm puțin spre pământ, fiind luați de valul greutăților. Ne supunem lor și așteptăm să treacă, într-un fel sau altul. Dar tulpina nu se rupe. Ne continuăm existența. Ne-am obișnuit să avem nervi flexibili, care suportă din ce în ce mai mult. Trebuie să fim conștienți că nu știm niciodată ce ne rezervă viitorul. Iar ceea ce va veni poate să fie și mai rău. Când îmi jucam rolul de copil care trece prin probleme, solicitând consiliere, tata avea o replică folosită drept concluzie: „Stai liniștită, încă nu ai văzut nimic de la viață.”
Probabil tocmai riscul la care suntem conștienți că ne supunem zilnic, incertitudinea viitorului, scenele inopinate la care ajungem să luăm parte ne fac să ne trăim viața cu mai mare grijă. Pascal face o comparație între om și univers. Universului i se oferă darul nemuririi. El este etern și puternic. Este un uriaș conglomerat, care susține nenumărate bucățele de viață ce se succed la infinit. El este cadrul de care depinde totul, fără de care nu ar putea exista nimic. Puterea sa este enormă și poate foarte ușor să distrugă unul dintre elementele componente, cum ar fi omul. Cu toate acestea, mica ființă are un uriaș avantaj. Ea își conștientizează condiția și poate să se folosească de efemeritate în propriul avantaj. Moartea este un imbold foarte puternic pentru a munci să ne îndeplinim visurile. Ajungem să ne speriem și să ne grăbim. Timpul este prețios și se scurge și vrem ca pașii lăsați în urma noastră să fie unii care contează.
Noi suntem un tip special de „trestie”, suntem dotați cu puterea de a gândi. Acest lucru este foarte important. De fiecare dată când suntem puși în fața unei experiențe deținem bagajul genetic necesar pentru a analiza și a trage concluzii. Altfel spus, putem fi conștienți de experiențele pe care le trăim. Totul este depozitat la rece, în multe sertare, scoase spre utilizare când ne așteptăm mai puțin, când avem mai mare nevoie. Astfel, odată cu trecerea timpului, putem deveni mai înțelepți, înțelegând mai bine fenomenele complexe pe care destinul ni le poate așeza înainte. Ține doar de noi dacă suntem dispuși să ne folosim intelectul în favoarea noastră, la cote maxime.
De aceea, Pascal atrage atenția oamenilor că o existență frumoasă este aceea închinată cugetării. Ar fi și păcat să nu profităm de acest plus ce ne-a fost oferit. Avem capacitatea de a gândi, de a raționa, suntem conștienți. Acest lucru ne conferă unicitate, ne face prețioși în univers. Dar ne pierdem cu ușurință în ceața cotidianului. Cei mai în vârstă își ocupă timpul cu probleme materiale, iar cei tineri nu sunt ghidați înspre frumos.
Omul are o fire contradictorie. Nu ne naștem fiind buni sau răi, având succes sau eșuând. Ambele variante sunt la fel de probabile. Poate cele mai importante lucruri sunt alegerile pe care trebuie să le facem mereu în viață pentru a înainta. Alegerile ne creionează existența. Există posibilitatea de a ne târî mereu prin adâncurile necunoașterii sau ne putem ridica de la stadiul de „viermi de pământ” și putem deveni, de ce nu, niște țestoase care se îndreaptă cu pași mărunți și calculați spre victorie. „Să ne silim a cugeta frumos. Iată ideea morală.”