de Iulia Trăncuță
Încă de pe la mijlocul lunii octombrie, febra alegerilor s-a trezit și printre elevii de liceu.
Pentru mulți dintre noi, 2 noiembrie 2014 urma să fie ziua în care, pentru prima dată, aveam să punem ștampila pe un candidat. Și nu orice candidat, ci unul aspirant la funcția de președinte.
Evident, ni se părea un lucru foarte serios, pe care, în mod surprinzător, fără să ne-o reamintească cineva cu mai multă experiență în viața de cetățean responsabil, eram conștienți că nu îl puteam trece cu vederea.
Și pe măsură ce data respectivă se apropia, vocile noastre de liceeni erau tot mai prinse în discuții pe tema alegerilor. Voiam să știm dacă noi eram singurii care resimțeam lipsa unei dezbateri directe între candidați, în urma cărora am fi putut să tragem niște concluzii și să ne decidem o dată pentru totdeauna. Ne interesam, de exemplu, cu cine votează colegul, fie căutând inspirație, întrucât ne simțeam uneori complet pierduți, fie încercând să îi testăm capacitatea de a-și argumenta opțiunea, de a face față unei eventuale discuții în contradictoriu cu noi. Făceam, în ora de filozofie, tabele la sfârșit de caiet, cu argumente pro și contra unui anumit candidat, de care nu eram tocmai siguri, tot aflați în căutare de răspunsuri, tot indeciși. Ne ofeream unii altora informații, ne ascultam nedumeririle, îngrijorările. Din când în când, ne mai dădeam ochii peste cap la replicile celor care aveau opțiuni diferite de ale noastre.
Am observat totuși, în zilele acelea, că aproape niciunul dintre colegii mei nu era un entuziast, așa cum nu eram nici eu. Nu exploda niciunul dintre noi de speranță, de încredere într-un viitor al țării mult schimbat în bine față de ceea ce cunoșteam cu toții, dar încercam să cântărim variantele pe care le aveam și să decidem cine se apropia puțin mai mult decât restul de ceea ce ne doream. E adevărat, erau și câțiva care optau pentru un candidat fără să aibă o formulă clară care să desemneze așteptările lor de la un viitor președinte, oricare ar fi el, de aici și alegerea lor bazată pe criterii complet irelevante ca, de exemplu, culoarea părului sau stilul vestimentar. În final, ne-am lăsat însă unii pe alții în pace, prea prieteni pentru a permite ca disputele pe teme politice să intervină între noi.
Și dacă unii s-au decis mai repede, în virtutea vreunei simpatii mai vechi ori recent căpătate, ceilalți, rămași până la sfârșit neimpresionați de niciunul dintre cei 14 candidați, au întâmpinat adevărate probleme existențiale. Dar de dus la vot tot s-au dus.
Duminică am intrat în secţia de votare fără emoții. Mă simțeam, firește, om mare și îmi plăcea noua poziție pe care o experimentam, aceea de participant la viața politică a societății. Nu aveam însă senzația unui lucru măreț, așa cum îmi imaginasem mai înainte. Aș fi vrut să simt că în votul meu se concentrează întreaga mea încredere într-o schimbare în bine, nu spectaculoasă, dar măcar sesizabilă, aș fi vrut să simt că el exprimă o apreciere sinceră, astfel încât să n-am senzația unui compromis, aș fi vrut ca votul meu să țintească spre o finalitate mult dorită, pe măsura așteptărilor mele și așa nu foarte mari, dar știam că, pentru mine, ea lipsea, că primul meu vot venea cu o oarecare resemnare. Dar am votat oricum, așa cum am crezut că era mai bine, așa încât alegerea mea să îmi pară cât de cât liniștitoare, așa cum o voi face și de acum înainte.
Luni, odată întorși la liceu, ne-am reluat cu toții rolurile de analiști politici, sociologi sau purtători de cuvânt. Și clasa fierbea iar. Întrebarea Cu cine votezi? apărea atunci în formă reactualizată: Cu cine ai votat? În sinceritatea noastră, mereu nemăsurată la 18 ani, zbieram în gura mare răspunsurile. Discuțiile au reînceput, la fel și planurile. Până pe 16 noiembrie avem de gândit, de dezbătut, de căscat ochii și urechile la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. După primul tur, unii dintre noi ne-am cam pierdut din elan, și agitația din jur a început să ne obosească. Dar o să mergem și a doua oară la vot, căci, din interiorul nostru, ceva ne îndeamnă să ne facem datoria, și ne simțim un soi de stâlpi ai societății, responsabili pentru o țară în care știm că nu trebuie să rămânem ignoranți atunci când avem dreptul să decidem pentru noi.
Mulți sperăm ca până pe 16 să găsim motive în plus pentru care să înclinăm mai hotărât balanța în favoarea unuia dintre cei doi candidați, căci afișele electorale din intersecție nu prea ne spun nimic. Au ajuns să facă parte din decor, de atâtea dimineți de când ne întâmpină în fața liceului. Le aruncăm mereu câte o privire distrată în timp ce așteptăm ca semaforul să arate mai repede verde, căci am întârziat iar la ora de română.