Există momente în istorie care aparent nu au nicio legătură între ele. Gândindu-ne la Festivalul Mondial al Tineretului de la București, din 1953, și la Campionatul Mondial de fotbal de la Rio, din 2014, lucrurile par să fie tocmai așa.
În vara anului 1953, tarabele, magazinele, alimentarele din București sunt aproape goale. Lumea e nemulțumită. Dincolo de faptul că alimentele sunt puține, cozile la care trebuie să aștepți pentru a le putea procura sunt infernale. Chiar și stând la coadă, nimic nu îți garantează că o să și reușești să cumperi ce îți dorești. În plus, prin târg încă circulă zvonul că o nouă reformă monetară se pregătește, astfel încât fiecare aleargă care încotro să cumpere cele mai puțin utile obiecte. E mai bine să ai lucrul propriu-zis decât valoarea lui în bani. Unde mai pui că nu au trecut decât câteva luni de la moartea lui Stalin, iar în șoaptă încă poți auzi epigrama lui Păstorel:
Îl plâng pe Stalin și vă jur/ C-am să vă spun secretul/ Mă tem c-o să pupăm în cur/ De-acum tot Comitetul.
Se știe însă de ceva vreme că Partidul a hotărât să accepte ceea ce polonezii nu au vrut, organizarea celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților și se pare că toată această penurie de alimente este strâns legată de organizarea acestui mare festival. Este o ocazie bună pentru conducerea Partidului să arate că nicio sarcină venită de la Moscova nu este imposibil de realizat și, în același timp, să ofere lumii întregi imaginea corectă pentru cum se construiește socialismul în RPR[1].
Sarcina este însă dificilă. În doar șase luni, Bucureștiul trebuie pregătit din toate punctele de vedere pentru primirea a 30 000 de oaspeți. Prin urmare, oamenii, cu sau fără voia lor, sunt scoși din producție, de la locurile de muncă, pentru a pune umărul la construirea unor clădiri cum ar fi Stadionul „23 august”, în apropierea căruia aveau să apară încă un teatru de vară, un parc sau un lac pentru canotaj (nu s-a practicat niciodată acest sport acolo), Palatul Operei de lângă Facultatea de Drept sau Teatrul de Vară din cartierul Bucureștii Noi. Propaganda funcționează și ea din plin, iar sub sloganul Pentru cea mai frumoasă casă, pentru cea mai frumoasă stradă oamenii sunt îndemnați să contribuie la pavoazarea orașului. În total, se pare că aproximativ 1 200 000 de cetățeni au participat la efortul de pregătire a Festivalului prin muncă voluntară[2]. Tot din propagandă poți afla că uzinele sunt pline de stahanoviști care ajung să lucreze chiar în contul unor zile de anul următor.
Dar cât câștigă și ce mănâncă o familie de muncitori în 1953? Pe scurt, am putea răspunde nu mult și puține. În 11 luni o familie de muncitori are un venit de 759,42 de lei, din care e nevoită să cheltuie 752,46 de lei. Pe ce? 366,33 de lei pe alimente, 77,46 lei pe îmbrăcăminte și 23,59 lei pe încălțăminte. De pildă, deși în industria alimentară sau în construcții salariul nominal a crescut cu 5,2%, respectiv 4,5%, salariul real e mai mic față de anul precedent pentru că indicele prețului a crescut și el cu 5,6%[3].
Însă pacostea cea mai mare din acea primă jumătate a lui 1953 avea să fie Postul Festivalului. Spre deosebire de postul creștin însă cel al festivalului trebuia să fie un act nu de voință individuală, ci unul care ținea de voința conducerii. La redacția Scînteii vin tot mai des scrisori pline de nemulțumire ale oamenilor simpli care, sub protecția anonimatului, își spun ofurile. Un atentat criminal la sănătatea și viața maselor largi populare, spune unul dintre epistolarii anonimi, care per total pare mai degrabă prieten al regimului. Un altul, ne luați hrana, toată hrana, laptele, carnea, nu mâncăm din cauza mizeriei pe care o trăim acuma,în timp ce dintr-o altă scrisoare apare retoric întrebarea asta înseamnă bogăție?. Uneori poți vedea cum oamenii trec peste teamă și, luându-și inima în dinți, renunță la anonimat. Este cazul lui Gheorghe Olteanu, muncitor la Atelierele CFR Grivița, motiv pentru care merită să îi fie reprodus textul aproape în totalitate.
Indivizii nu mai au loc nici în spațiu, nici în muncă. Concurența la viață devine din zi în zi mai aprigă, mai înverșunată, mai groaznică. Fiecare individ trebuie să muncească forțat până la exterminare numai pentru o bucată de pâine neagră […] Dacă nu se iau măsuri grabnice pentru schimbarea acestui regim de foamete și teroare, va izbucni revoluția, revoluția mondială cea mai groaznică, a foametei și a mizeriei[4].
Nici în timpul Festivalului situația nu se schimbă prea mult. Deși agenții Securității încearcă să mențină o aparență cât mai bună în ochii străinilor prezenți la București, poți vedea cum oamenii de rând sunt tratați diferențiat în raport cu delegații. Este cazul unui magazin de pe șoseaua Vitan în care un grup de italieni, văzând că cetățenii români nu pot cumpăra pachetele de zahăr expuse pentru vânzare, au început ei înșiși să împartă zahărul gratuit. De asemenea, nu sunt rare situațiile în care, formându-se adevărate cozi în fața cantinelor unde iau masa delegații, aceștia să iasă și să împartă pur și simplu mâncarea[5]. Bucureștenii nu ezită să apeleze la cele mai ingenioase metode pentru a putea procura ce își doresc. Aceia care stăpânesc bine o limbă străină o folosesc în magazine, doar, doar reușesc să păcălească pe cineva[6]. Atunci când nu își doresc alimente, oamenii sunt stârniți în discuții aprinse din cauza foamei de cultură. După câțiva ani, poți găsi în librării romane, partituri, picturi ale unor autori occidentali care altfel lipsesc cu desăvârșire. Însă și în acest caz expunerea nu este sinonimă cu vânzarea, iar certurile cu responsabilii din librării devin frecvente. De pildă, Pericle Martinescu, dorind să cumpere un album de Goya, este acuzat fără menajamente de cosmopolitism[7].
În ciuda tuturor acestor greutăți însă, populația bucureșteană încearcă să trăiască acest eveniment așa cum știe mai bine, așa încât publicul asistent la fiecare reprezentație stradală, la fiecare eveniment sportiv, este extrem de numeros. Se pare că lumea nu se prea înghesuie la filmele sovietice care rulează în cinematografe, lucru care creează adevărate drame printre organizatori. Când vine vorba de sport însă oamenii devin entuziasmați, iar stadionul Giulești, care găzduiește meciuri de box, se transformă într-un veritabil punct de atracție. Cum arbitrii fac tot posibilul ca învingători să fie declarați sportivii sovietici, potcoava Giuleștiului, sub întunericul tribunelor neluminate, apare ca un veritabil vulcan care erupe de înjurături, huiduieli și fluierături[8]. S-au adunat multe frustrări, iar simpla prezență a unor străini nu poate satisface în totalitate pe nimeni, așa că niște înjurături bine plasate au menirea să completeze acest tablou al libertății anonime.
Nu poate fi trecută însă cu vederea nici căldura cu care românii au înțeles să primească oaspeții străini. Această imagine este vie, prezentă încă în amintirea celor care în 1953 au fost prezenți la București. Într-un dialog cu Lavinia Betea, Oswaldo Barreto, profesor la o Universitate din Caracas, își amintește că […] vedeau totul pozitiv, în culori frumoase. Românii erau frumoși. Ne îmbrățișau, mulți vorbeau franceza […] Întâlnirea din București ne-a părut ca o primă manifestare a libertății oamenilor. Românii păreau liberi, prosperi și fericiți[9]. În același timp, ciclistul francez Christian Fanuel, într-un interviu acordat unui ziar de sport din România, își amintește că deși mai participase la curse în afara țării sale, în Germania sau Belgia, la București a fost cu totul și cu totul deosebit […] nu mai văzusem atîta dăruire şi atîta entuziasm[10].
Poate că unora, celor mai mulți, li se va părea exagerată, trasă de păr legătura dintre festivalul bucureștean și mondialul brazilian dar cred că o privire mai atentă, mai rece poate conduce la puncte de vedere nuanțate. Sigur că istoria nu se repetă, că Republica Populară Română din 1953 nu este Brazilia din 2014, că diferențele sunt evidente. Chiar și așa însă merită să ne întrebăm dacă nu cumva peste 61 de ani, la Rio, își va aminti cineva de un soi de Post al Campionatului Mondial din 2014. Nu putem scrie istoria a ce va fi, dar întotdeauna putem face din trecutul obiectiv aliatul nostru.
[1] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, Dosar 117/1952, f.4
[2] ANIC, fond CC al UTC, Dosar 12/1953, f.29
[3] ANIC, fond CC al PCR, Secția Economică, Dosar 58/1953, f.3
[4] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, Dosar 92/1953, f.2-4
[5] Bejenaru, Liviu Marius, Manipulare şi dirijare prin observarea stării de spirit a populaţiei. Studiu de caz: Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti (2-14 august 1953), în Caietele CNSAS, Anul I, Nr.2, 2008, Editura CNSAS, București, 2008
[6] Bentoiu, Annie, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947-1959, Ed. Humanitas, București, 2011, p. 429
[7] Martinescu, Pericle, 7 ani cât 70. Pagini de jurnal, Ed. Vitruviu, București, 1997, p. 469
[8] Ibidem
[9]Betea, Lavinia, Remember 1953 – Partizanii păcii pe 23 august, Jurnalul Național din 14 august 2008, ediția electronică.
[10] Interviu cu Christian Fanuel, în Gazeta Sporturilor din 21 februarie 2011, ediția electronică.