M-am născut la Eastwell, în Kent, în 1875. O casă mare de piatră cenuşie, într-un imens şi frumos parc englezesc – o pădure, cu largi pajişti de iarbă, vaste zări unduite, nu măreţe sau mohorâte, ci blânde, liniştite, nobile – un cămin englezesc[1].
Aşa îşi începe regina Maria povestea vieţii sale. O poveste ale cărei file s-au scris, în mare, nu pe pământ englezesc, nu într-o ţară cu vechi tradiţii monarhice, ci într-una care abia făcea primii paşi pe drumul schimbării şi al ruperii de influenţele venite dinspre popoarele care o dominaseră secole la rând. Aruncată la 17 ani în braţele unei Românii fragile, regina Maria şi-a învins, în cele din urmă, temerile şi necunoaşterea, dorul de cedrul de pe pajiştea din faţa casei părinteşti, dar, mai ales, de familia care îi oferise copilăria ideală. Şi a învăţat să iubească un nou neam, cu credinţa că şi el, la rândul său, o va face. Aşa a şi fost. Dincolo de controversele iscate în jurul său, de denigrările care i-au fost aduse în special după 1948, regina Maria a hotărât, într-o mare măsură, destinul României moderne. Şi invers, de ce nu?
Căsătoria reginei Maria cu regele Ferdinand al României nu a fost o întâmplare, ci un aranjament, după tradiția din acele vremuri. Fără îndoială, un rol important l-a jucat mama Mariei, ducesa de Edinburgh, care blama societatea londoneză pentru eşecul căsătoriei proprii şi care făcea, deci, tot posibilul spre a împiedica ca acelaşi lucru să i se întâmple şi fiicei sale. Dincolo de aceasta, îşi dorea ca ea să fie aceea care să ia decizii cu privire la viitorul Mariei, şi nu regina Victoria, soacra sa, care voia ca fata să fie dată vărului ei, prinţul George al Angliei. Reuşita unei căsătorii cu vărul Kaiserului, Ferdinand, prinţul moştenitor al României de la acel moment, ar fi atras, de asemenea, recunoştinţa familiei Romanovilor, din care făcea parte Ducesa, care dorea să-şi extindă influenţa în Balcani. În acelaşi timp ar fi adus simpatia Hohenzollernilor, care încercau să găsească o soţie potrivită pentru Ferdinand. Fireşte, această alianţă matrimonială aducea beneficii şi pentru români. Maria era nepoata ţarului, a cărui armată ameninţase întotdeauna România. Ea era, totodată, nepoată a reginei Angliei, care fusese multă vreme un aliat puternic al sultanului, deci un alt inamic al ţării noastre.
La 16 ani, regina Maria s-a trezit ruptă de adolescenţă şi de tot ceea ce o formase. Să se fi împotrivit? Îi era imposibil. Îşi iubea mama şi probabil, în adâncul sufletului său, a înţeles că trebuie să-şi asume noul rol pe care-l dobândise.
Chiar dacă nu ştia ce o aștepta.
Eram plină de însufleţire, mi se pare că eram fericită; dar dedesubtul zgomotului, strălucirii şi al măririi, simţeam o strângere de inimă care ne făcea pe Ducky[2] şi pe mine să ne ţinem de mână, cu nelinişte. De pe atunci simţeam gustul amar al despărţirii, al sfâşierii unor legături mult iubite: se deschidea o uşă spre un viitor cu totul necunoscut, spre ţara mea, tainică şi nedescoperită[3].
Vremurile se schimbă, dar istoria se repetă mereu. Iar atunci, ca şi azi, elitele occidentale priveau România cu scepticism. Reacţiile cu privire la căsătorie nu au întârziat să apară. Regina Victoria îi scria uneia dintre nepoatele sale:
Cred că el este drăguţ şi părinţii lui încântători, dar ţara este foarte nesigură, iar imoralitatea societăţii din Bucureşti – înspăimîntătoare.
Fiicei sale îi scria:
Logodna lui Missy ne-a luat pe toţi prin surprindere, se pare că s-a ajuns la ea foarte repede. Ţara este foarte nesigură, societatea – îngrozitoare –, iar ea este încă un copil şi atât de lipsită de experienţă.
Una dintre reacţiile cele mai dure a fost cea a lui Lady Geraldine Somerset, cunoscută pentru jurnalul său de curte cu un caracter satiric:
Suntem dezgustaţi să vedem anunţul căsătoriei bietei şi foarte drăguţei Prinţese Maria de Edinburgh cu Principele României!!! E o cruzime şi o ruşine să legi această frumoasă fată de o Românie semibarbară[4].
Tocmai de aceea, poate cea mai importantă trăsătură a reginei Maria a reprezentat-o curajul, pe lângă iubirea şi devotamentul cu care a îmbrăţişat acest popor din primul moment, până la final. Şi a fost recompensată. Pentru că mereu au avut nevoie de eroi, românii au transformat-o pe regina Maria în figura cea mai luminoasă a istoriei naţionale moderne, intelectualii au mutat-o în pagini de carte, Europa şi-a aţintit privirea către ea. Contrastând pe multe planuri cu Ferdinand, regina a căpătat treptat calitatea de ambasador al României, căutând constant să ridice prestigiul ţării şi să îi facă loc pe harta lumii.
Această fiinţă strălucitoare, desigur cea mai frumoasă principesă şi poate cea mai frumoasă femeie din Europa pe timpul acela, era făcută parcă anume ca să eclipseze. Îmi dau seama, cu trecerea anilor, că şi ea a ajutat la împlinirea soartei, prin contrastul dintre orbitoarea-i vecinătate şi umbra pe care acest om [n.b Ferdinand] o căuta pentru jertfa sa. A fi soţul reginei e un rol greu de jucat, chiar când ești rege. L-a deţinut timp de treizeci şi şase de ani, şi a fost recunoscător până la sfârşit aceleia care-i lăsa lui toată umbra, pentru că ea era lumina[5].
Cu siguranţă, apogeul ascensiunii reginei Maria a fost momentul 1914, când a primit coroana, dar şi când a izbucnit Primul Război Mondial. Pe fondul aspiraţiei către idealul naţional, al momentelor de confuzie ce priveau situaţia României în faţa războiului, românii aveau nevoie de un salvator.[6] Iar regina Maria a împărţit acest rol cu regele Ferdinand și poate de multe ori și l-a asumat într-o mai mare măsură decât acesta din urmă.
În ajunul războiului, regina avea convingerea că inima îi bătea împreună cu a României:
Până şi azi îmi vine să cad în genunchi şi să mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest neîntrecut noroc. În ceasul cel de cumpănă, ţara mea şi cu mine eram una. [7]
Despre depunerea jurământului în faţa Camerei Deputaţilor, regina Maria scria:
O aclamare prelungă, ce mă umplea de fiori, izbucni din sute de inimi: regina Maria… Şi ne uitarăm unul în faţa altuia, poporul meu şi eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume, căci, în acel ceas, scumpii mei români nu aclamau numai o idee, o tradiţie sau un simbol, ci aclamau şi o fiinţă pe care ajunseseră să o înţeleagă. Străina venită de peste mări nu mai era străină. Eram a lor.[8]
Şi tocmai pentru că era a lor, idealul naţional a devenit şi idealul său. Regina Maria s-a implicat activ în politica externă a României, folosindu-şi notorietatea şi legăturile cu personalităţile importante europene pentru a-i trasa ţării un drum neted spre atingerea obiectivelor sale. În primii doi ani de război, în ciuda presiunilor făcute de Antanta şi de Puterile Centrale, România a ales calea neutralităţii, deşi reginei nu îi plăcea acest lucru, pentru că presupunea să îşi controleze fiecare cuvânt, ceea ce, spunea ea, era în afara felului său de-a fi. În timp ce ea era atrasă spre Antanta, familia lui Ferdinand înclina balanţa în favoarea germanilor, fireşte. Totuşi, relaţiile reginei cu Marea Britanie şi Rusia, regele Angliei şi împăratul Rusiei fiind veri primari ai săi, au fost edificatoare pentru opţiunea pe care avea să o facă România.
Aş muri de supărare dacă România ar intra în război împotriva Angliei. [9]
Voinţa reginei fusese împlinită, în ciuda luptei interioare care îl cuprinsese pe Ferdinand. În şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia din 27 august 1916, el s-a adresat celor de faţă:
Deşi sunt un membru al familiei de Hohenzollern, sunt mai înainte de toate regele României şi ca atare trebuie să fac ceea ce supuşii mei doresc să fac. În acel moment, Petre Carp, cunoscut ca filogerman, l-a contrazis pe rege: Nu este posibil, Sire, să-i înfrângem pe Hohenzollerni. Pardon, dragă domnule Carp, greşeşti, a răspuns Ferdinand, tocmai am biruit unul – pe mine însumi! La finalul şedinţei, regina Maria le-a spus oamenilor politici, luându-i mâna lui Ferdinand: Domnilor, nici unul dintre dumneavoastră nu-şi dă atât de bine seama ca mine cât îl costă pe el aceasta. Sunt mândră de el. Şi România ar trebui să fie.[10]
Pentru acţiunile sale din timpul războiului, regina a fost supranumită mama răniţilor, ocupându-se personal de bolnavi, fiind la fel de prezentă în spitale ca şi în tranşee.
Regina a refuzat să poarte mănuşi de cauciuc ca infirmierele din spitale pentru cei bolnavi de tifos. Şi nici nu a ezitat să întindă mâna celor pe moarte care doreau să-i strîngă mâna sau să i-o sărute. Când o doamnă de companie temătoare i-a amintit că doctorii le cereau să poarte mănuşi, ea a replicat cu dispreţ: „Cum aş putea să le cer să sărute cauciuc?!” Seara târziu, la întoarcerea acasă, ea intra complet îmbrăcată şi cu cizmele de cauciuc într-o căldare cu apă clocotită în care îşi lăsa hainele pentru a omorî păduchii. [11]
La începutul anului 1918, regina s-a opus semnării păcii separate cu Germania şi Austro-Ungaria, făcând presiuni asupra regelui şi a sfetnicilor regali, Ionel Brătianu şi Barbu Ştirbey, dându-le de înţeles celor trei că erau laşi.
Exista un singur bărbat în România şi acela este Regina. [12]
Cu toate împotrivirile sale, pacea preliminară a fost semnată la moşia Prinţului Ştirbey de la Buftea, pe 8 martie 1918. Aproape numai mulţumită ei însă pacea nu a fost ratificată de Ferdinand, iar regina s-a aşezat ca ctitoriţă a României întregite[13].
La 76 de ani de la moartea ei, testamentul Reginei Maria rămâne cea mai emoţionantă mărturie a iubirii sale faţă de ţara pentru binele căreia a luptat atât. Sunt cuvintele care mă impresionează de fiecare dată, indiferent de câte ori le-aş reciti. Cuvinte despre care sunt convinsă că nu sunt doar vorbe în vânt. Se prea poate ca mitul creat în jurul Reginei Maria să fi căpătat o mai mare amploare decât limitele realităţii istorice, dar faptele sale rămân aceleaşi. La 76 de ani de când şi-a părăsit poporul, chiar cu 8 ani înainte ca acesta să cadă pradă comuniştilor, care i-au şters imaginea din memoria colectivă, nu pot să nu mă întreb ce ar crede Regina despre România de azi. Şi invers, de ce nu?
Aşa îşi încheie regina Maria povestea vieţii sale:
Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Găsiți cartea Povestea vieții mele de Regina Maria aici.
[1] Regina Maria, Povestea vieţii mele, vol.I, Ed. Adevărul S.A, 1993, p.5
[2] Sora Mariei
[3] op.cit., p.287
[4] Hannah Pakula, Ultima romantică. Viaţa Reginei Maria, Ed. Lider, 2003
[5] Principesa Martha Bibescu, Două portrete. Ferdinand al României. Anatole France, Ed. Cultura Naţională, 1930, p. 31
[6] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, 2006, p. 337
[7] Regina Maria, Povestea vieţii mele, vol. II, Ed. Adevărul S.A, p. 484-485
[8] Ibidem
[9] Regina Maria către Contele Czernin al Austriei
[10] Hannah Pakula, Ultima romantică…
[11] Ibidem
[12] Contele Charles de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la Bucureşti, despre regina Maria
[13] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, Humanitas 1991