de Andrei Ioanei

Am venit în Londra acum un an și o lună. Să muncesc, să trăiesc o experiență, să mă întorc acasă un pic mai „bogat”. Și pun bogat între ghilimele pentru că nu banii au fost factorul principal pentru care am venit aici – aveam un job bine plătit în România, într-un domeniu promițător.

Pe 2 noiembrie am vrut să votez. Pentru că dincolo de dreptul legal, constituțional, consider că am și un drept moral (dacă nu chiar o obligație) de a vota. Poate că dacă aș fi plecat permanent, hotărât să nu mă mai uit în spate, m-aș fi gândit dacă sunt în măsură să votez pentru cine va conduce destinul României în următorii cinci ani. Dar vreau să mă întorc acasă în viitorul nu prea îndepărtat (și să fiu deci afectat de o bună parte a acestui mandat). Am familie, prieteni și speranțe în România, iar pentru toate acestea am vrut să votez.

Pe 2 noiembrie însă Statul Român, prin instituțiile sale (fie că e vorba de BEC, MAE, Guvern), mi-a luat dreptul la vot.

Am așteptat la o coadă de câteva sute de metri. Ați văzut cu toții la TV. Premierul Ponta v-a spus că am fost aduși cu autocarele pentru a frauda alegerile. Nu e nimic adevărat, doar o imbecilitate grotescă, iar adevărul trebuie să fie știut. Poate vorbea Candidatul Ponta în locul lui, sau poate Deputatul…

Problema nu a fost declarația pe propria răspundere – o aveam cu toții pregătită, una completată, alta în alb în cazul în care ceva nu ar fi fost în regulă. Problema nu a fost nici că am venit prea târziu la vot. Am venit la vot în jurul orei 15:00, cu șase ore înainte de închiderea urnelor. Ultimii care au apucat să voteze au fost cei sosiți la ora 13:00, deci după aproape opt ore de așteptat la coadă. Este oare rezonabil?

Răspunsul este evident pentru toată lumea. Miile de oameni care s-au prezentat la vot în cele trei secții din Londra (la fel ca în întreaga diasporă) nu ar fi putut vota nici dacă veneau cu trei săptămâni înaintea închiderii votului.

Să vă dau un exemplu:

La ICR, unde am încercat să votez, existau șase cabine de vot, cu cinci ștampile. Să presupunem că toată lumea avea declarația pregătită și că întregul proces de vot dura un minut (nerealist, dar, de dragul exemplului, să presupunem). Votarea a durat 14 ore, deci 840 de minute. În 840 minute, cu cinci ștampile și la un minut votarea puteau vota 4200 oameni. Deci dreptul la vot ne-a fost furat de la început, prin incompetență, prin faptul că organizarea a exclus din start posibilitatea ca toți cei prezenți, câteva mii de oameni, să poată vota.

În realitate a fost mai rău. După ora 19:00 a durat câte jumătate de oră să ne mișcăm câțiva metri. Ceva în mod sigur nu mergea bine. La 21:00 fără un sfert ușile s-au închis și nimeni din cei de afară nu a putut vota. Pe la 19:00-20:00 s-a cântat imnul, s-a scandat „Vrem să votăm”, apoi „Jos Ponta”, presiunea era din ce în ce mai mare, iar poliția a apărut în vecinătatea ICR, pândind după colț mulțimea. După ora 20:30, poliția s-a postat la ușă și mai târziu a blocat accesul în ICR. După ora 21:30 cei care erau pe scările ambasadei, deci oarecum pe teritoriu românesc, au fost evacuați de poliție înapoi în Regat…

Restul îl știți deja. Scandări, în special împotriva unui Viorel, un elicopter al poliției, câteva mașini cu scutieri ai Metro Police și multă tristețe, revoltă, umilință. Și amărăciune, multă amărăciune. Dacă reușeam să votez nu mi-ar fi părut rău de timpul pierdut, deși există soluții mai eficiente precum votul prin corespondență, dar să nu cerem prea mult. Am rămas până la capăt, având în continuare speranța că voi putea vota, în fond e anul 2014, suntem în Uniunea Europeană, iar dreptul la vot e garantat prin Constituție.

Ulterior, speranța a fost înlocuită de și mai multă revoltă, urmărind cum același personaj, comic de altfel dacă nu ar reprezenta Guvernul României, ne explica faptul că alegerile au fost bine organizate, că am venit să fraudăm, că secțiile au fost destule, dar și cum comentatorii pe internet ne făceau căpșunari, animale care i-am făcut de râs cântând imnul pe străzi în străinătate (deci deranjând ordinea publică) și cum ar trebui să ni se ia dreptul la vot.

Probabil că românii din străinătate au fost buni doar când ani la rând au influențat balanțele cu remiterile monetare în valută străină. Când au venit să cheltuie în România banii munciți, de multe ori din greu, în străinătate. Cu toate astea, eu iubesc în continuare România și abia aștept Crăciunul ca să vin ACASĂ.

Până atunci însă mai vin o dată, iar întâmplarea face să fiu în România pe 16 noiembrie 2014. Mie o să îmi fie mai ușor, iar toți cei cu care am petrecut ore întregi la coadă sunt la fel de hotărâți ca mine – să voteze, indiferent de piedicile puse de aceia care sunt și candidați, dar și cei care scriu regulile jocului. Nu putem ceda unui joc pervers. Eu sunt aici până la capăt. Ca mine sunt mulți, cei cărora le pasă, cei pe care aceste șicane ne întăresc și ne încurajează să mergem mai departe.

Zilele trecute, Radu Vancu îl cita într-un editorial pe Eugen Jebeleanu. Un poet comunist care a scris un poem, Hanibal, ce li s-a aplicat tuturor marilor comuniști ai României, înainte de ’89 și până în 2004. Să fie oare valabil și în 2014 ?

Nimeni n’avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
și elefanții
și labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiți de spaimă.

Călca, de- abia să se audă, peste stânci
și s’auzea în lună, și
nimeni nu mai văzuse trâmbițele
de piatră ondulandă ale acestor fiare.

Și n’au învins. („Hanibal” de Eugen Jebeleanu)

Seria de materiale primite din diasporă este coordonată de către Delia Tudor.