Aici, în Lubianka, deja nu mai eşti om. Şi în jurul tău nu mai sunt oameni. Eşti condus pe coridor, fotografiat, dezbrăcat, percheziţionat mecanic. Totul se petrece fără vreo implicare personală […] Nu eşti tratat ca o fiinţă umană. Ai devenit un obiect[1].
Nouă, tinerilor, ni s-a spus în repetate rânduri că nu putem emite judecăţi de valoare la adresa unui regim pe care nu l-am trăit. Ba sigur că putem. Am ascultat fascinată poveştile bunicilor şi părinţilor mei despre cum era atunci. Instinctual, prima reacţie a fost să cred că toţi râdeau de mine. Cum poţi să îi spui unui copil care a intrat în clasa I în anul 2000, unui copil căruia nu i-a lipsit nimic, că în 1988, cu 5 ani înainte de a se naşte, lumea nu arăta nicidecum cum o ştie el. Cum să îi explici unui copil ce înseamnă cartelizare, colectivizare, Securitate, panică, suspiciune, Ceauşescu? Paradoxal, mi-am dorit să fi trăit măcar pentru o zi în comunism; părea ireal tot ce auzeam, ca un mit despre care învăţăm din manualele de istorie sau o poveste inventată de părinţi pentru copiii care nu apreciază ce au. Aş vrea să mă pot întoarce în timp pentru a putea certifica încă o dată răul provocat. Astăzi ne place să credem că sângerosul secol XX nu se mai poate repeta. Dar ce se întâmplă când în unele părţi ale lumii acesta încă există? Vrei să faci totul ca să nu se mai ajungă niciodată acolo. Realizezi că despre unele atrocităţi nu s-a vorbit suficient; ori oamenii au tendinţa de a uita. Sunt indignată în fiecare an când, la televizor, în special în luna decembrie, văd oameni care plâng după acea perioadă. Cum poţi să regreţi un regim care a omorât oameni? Până la ce nivel a mers manipularea maselor? Cât ştiu acei oameni despre tot ceea ce a însemnat comunismul? Un sondaj realizat în intervalul 7-4 noiembrie 2013 relevă că 47,5% dintre români consideră că Nicolae Ceauşescu a jucat un rol mai degrabă pozitiv în istoria României, iar 44,7% cred că regimul comunist a fost un lucru bun pentru România[2].
Secolul XX a fost, fără îndoială, cel mai dezastruos de până acum: două războaie mondiale, Holocaustul, Războiul Rece, conflicte locale, tragediile comise de regimurile totalitare. Fără a face o comparaţie amplă între comunism, fascism şi nazism, trebuie statuat faptul că regimul comunist se află pe primul loc în topul distrugerilor morale şi umane; sfidând orice logică, a apărut înaintea celorlalte două, le-a depăşit ca durată de existenţă şi a reuşit să lase urme de neînlăturat.
În secolul XX este poate pentru prima dată când Răul (n.a. comunismul) este instituţionalizat politic şi devine ideologie care inspiră experimente de inginerie socială în masă[3].
Să ne aducem aminte despre atrocităţile de atunci este o măsură pentru a putea preveni pe viitor orice tentativă de reinstaurare a unei dictaturi totalitare. Instinctele totalitare câştigă proba timpului. În perioade de instabilitate politică, crize economice, nemulţumiri sociale, acestea se pot reactiva.
Când spui Gulag, spui URSS, iar când spui URSS, spui comunism. Cuvântul Gulag este un acronim pentru Gravnoe Upravlenie Lagerei (Administraţia Generală a Lagărelor). Deşi a apărut pentru prima oară în Cuba, cu timpul Gulagul a început să desemneze sistemul sovietic de muncă forţată, iar în prezent s-a extins pe plan mondial – Gulagul din Coreea de Nord. După Revoluţia Bolşevică din 1917, mai precis în vara anului 1918, Lenin a cerut ca elementele care nu inspiră încredere să fie închise în lagăre de concentrare situate în afara oraşelor mari[4]. Astfel, lagărele au fost trecute sub administraţia Cekăi, poliţia secretă sovietică, sabia şi scutul Partidului Comunist. Pe 5 septembrie 1918, Dzerjinski, fondatorul şi primul conducător al Cekăi, a fost însărcinat să pună în practică politica Terorii Roşii, campanie de represiune şi crime în masă iniţiată la ordinul lui Lenin după o tentativă de asasinare îndreptată împotriva sa. Teroarea Roşie a însemnat consolidarea regimului bolșevic printr-o violență nemaiîntâlnită până atunci în Europa și instaurarea regimului de teroare care va dăinui începând de atunci în Rusia sovietică.
Stéphane Courtois identifică în cartea sa, Comunism şi totalitarism, trei modalităţi principale de represiune folosite în Uniunea Sovietică: execuţia efectivă, care a fost folosită ca mijloc de menţinere sub control a ţării pe termen lung, foametea, prin monopolul producţiei şi al distribuirii hranei, şi deportarea şi închiderea în lagăre de muncă forţată. Toate atrocităţile comise în URSS au avut două motivaţii: credinţa ideologică conform căreia conducătorii ar fi fost autorizaţi să omoare persoane desemnate ca duşmani în numele necesităţii istorice şi teama revoluţionarilor de a pierde puterea.
Anul 1929 a reprezentat momentul hotărâtor. Teroarea exercitată la întâmplare până atunci avea să se transforme într-o persecuţie sistematică. Stalin a hotărât să folosească munca forţată atât pentru a grăbi industrializarea, cât şi pentru a exploata resursele naturale din regiunile slab populate din nordul Uniunii Sovietice. În acelaşi an, poliţia secretă sovietică a început să preia controlul asupra sistemului penal, scoţând treptat întreaga reţea de lagăre şi închisori de sub tutela aparatului judiciar. Gulagul fusese oficial inventat.
[1] Anne Applebaum, Gulagul: o istorie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 162
[2]http://www.inscop.ro/wp-content/uploads/2014/01/INSCOP-noiembrie-ISTORIE.pdf, accesat ultima dată la 03 iunie 2014.
[3] Vladimir Tismăneanu, Despre comunism: destinul unei religii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p.16
[4] Anne Applebaum, Op.cit., p.12