Scurte considerații despre evoluția instituției monarhice în Marea Britanie
În lumea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ideea de “Europă monarhică” era ilustrată cel mai vizibil în cadrul ceremoniilor somptuoase organizate la curţile regale. Fie că vorbim despre celebrarea, în anul 1887, a 50 de ani de domnie a Reginei Victoria a Marii Britanii (Golden Jubilee), despre funeraliile regelui Eduard al VII-lea din mai 1910, cărora le-a urmat, o lună mai târziu, serbarea diferită a încoronării noului rege, George al V-lea, sau despre festivităţi regale din Rusia Romanovilor, din Italia unificată, Germania sau chiar din România, dincolo de spectacolul oferit, aceste ceremonii deţineau totuşi o semnificaţie mai profundă. Istoricii Ion Bulei şi Gabriel Badea-Păun, în lucrarea “Monarhi europeni. Marile modele (1848 – 1914), volumul I”, oferă o explicaţie în acest sens: “(…) aceste ceremonii nu erau doar simple spectacole artificiale, cum vor părea generaţiilor de mai târziu. Simbolizau o realitate vie şi vitală. Nu erau doar tradiţie, ci istorie curentă. Monarhiile erau realităţi frapante ale lumii europene. Spectacolele acestea îndeplineau un ritual civic, puneau la cale treburile politice ale Europei şi ale lumii (Europa mai era încă centrul lumii). Capetele încoronate nu domneau graţie unor astfel de ceremonii. Ele aveau loc tocmai pentru că ei domneau. Ceremoniile nu erau cauză, ci efect.”[1]
Scurte considerații despre evoluția instituției monarhice în Marea Britanie
În lumea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ideea de “Europă monarhică” era ilustrată cel mai vizibil în cadrul ceremoniilor somptuoase organizate la curţile regale. Fie că vorbim despre celebrarea, în anul 1887, a 50 de ani de domnie a Reginei Victoria a Marii Britanii (Golden Jubilee), despre funeraliile regelui Eduard al VII-lea din mai 1910, cărora le-a urmat, o lună mai târziu, serbarea diferită a încoronării noului rege, George al V-lea, sau despre festivităţi regale din Rusia Romanovilor, din Italia unificată, Germania sau chiar din România, dincolo de spectacolul oferit, aceste ceremonii deţineau totuşi o semnificaţie mai profundă. Istoricii Ion Bulei şi Gabriel Badea-Păun, în lucrarea “Monarhi europeni. Marile modele (1848 – 1914), volumul I”, oferă o explicaţie în acest sens: “(…) aceste ceremonii nu erau doar simple spectacole artificiale, cum vor părea generaţiilor de mai târziu. Simbolizau o realitate vie şi vitală. Nu erau doar tradiţie, ci istorie curentă. Monarhiile erau realităţi frapante ale lumii europene. Spectacolele acestea îndeplineau un ritual civic, puneau la cale treburile politice ale Europei şi ale lumii (Europa mai era încă centrul lumii). Capetele încoronate nu domneau graţie unor astfel de ceremonii. Ele aveau loc tocmai pentru că ei domneau. Ceremoniile nu erau cauză, ci efect.”[1]
De la venirea pe tron a Reginei Victoria, în anul 1837 şi până în prezent, în 2012, au trecut exact 175 de ani. Comparativ cu tradiţia istorică milenară a monarhiei în spaţiul britanic, această perioadă nu pare foarte îndelungată. Şi totuşi, în aproape două secole, experienţele prin care a trecut monarhia, împreună cu Familia Regală, au transformat-o, însă au reuşit, totodată, să demonstreze stabilitatea instituţiei în sine. Într-o lume aflată în permanentă mişcare şi dezvoltare, ar fi absurd să condamnăm monarhia de astăzi pentru că nu seamănă cu cea din trecut. De asemenea, nu putem pretinde Coroanei britanice să se menţină în parametrii şi rigorile care au definit-o iniţial şi care, bineînţeles, i-au format caracterul actual. Putem doar să salutăm eforturile deosebite pe care le-a depus Familia Regală şi capacitatea de adaptare de care a dat dovadă pentru a ţine pasul cu vremurile.
În secolul al XIX-lea, Regatul Unit devenea Imperiul Britanic, iar Regina Victoria îşi adăuga în titlurile regale şi onoarea de „Împărăteasă”. Rolul suveranei în conducerea statului era pregnant, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Iar preocupările acesteia de a-şi consolida constant statutul au propulsat-o pe Victoria ca o „figură centrală” în Europa. Este cazul situației din Europa secolului al XIX-lea, când, prin intermediul alianţelor matrimoniale, exista câte un reprezentant al Casei britanice în majoritatea Caselor domnitoare de pe continent. Fiii şi fiicele Reginei Victoria şi ai Prinţului Albert erau pioni de referinţă, direct sau indirect, în circuitul diplomatic european.
Observând situaţia Elisabetei a II-a, pe de o parte din punct de vedere al legăturilor de sânge, moştenirea secolului trecut este reflectată în faptul că Regina se înrudeşte, într-un grad destul de îndepărtat, ce-i drept, cu moştenitorii Caselor Regale europene ale mileniului al III-lea. Pe de altă parte, o realitate a zilelor noastre este schimbarea radicală pe care a experimentat-o monarhia engleză. Ea rămâne astăzi aceeaşi instituţie aparte, deosebită prin tradiţie, mod de viaţă sau ceremonial, însă rolul pe care îl joacă suveranul în conducerea statului este cu totul şi cu totul diferit. Atribuţiile de ordin politic nu mai sunt parte a prerogativelor regale, decât la nivel formal; în realitate lucrurile se petrec cu totul altfel. Din acest motiv, foarte multe voci au luat iniţiativă şi au pus la îndoială rentabilitatea menţinerii monarhiei. Este invocată o inutilitatea acestei instituţii, din moment ce funcţiile sale nu mai sunt aceleaşi, dar şi aspectul financiar, care arată, doar dintr-o perspectivă uniliniară, inconvenientul teribil pe care îl reprezintă monarhia care parazitează contribuabilul. La toate acestea, s-au adăugat, pe rând, evenimente regretabile care au lovit în centrul echilibrului familial al regalităţii englezeşti. Iar atitudinea sa, care, până în final se dovedeşte aceeaşi necunoscută dintotdeauna, are neşansa de a fi interpretată în mod eronat de cei din afară. Este vorba, evident, de moartea Dianei, Prinţesa de Wales, din 1997, moment ce a marcat o ruptură între monarhie şi supuşii care au ales să critice în mod direct şi repetat, calea aleasă de familie în a-şi manifesta, sau nu, durerea în public. În acel moment, acuzaţiile se îndreptau asupra Prinţului Charles, care alesese să îşi sacrifice viaţa de familie în favoarea dragostei. Divorţul cuplului regal, accidentul şi, mai târziu, a doua căsătorie a moştenitorului tronului cu Camilla Parker Bowles au contribuit la scăderea aprecierii generale a monarhiei de către popor.
În ultimii ani, totuşi, Familia Regală britanică a început să se reafirme şi continuă să se achite de atribuţii cu aceeaşi dăruire. Trecerea timpului a constituit un avantaj pentru suverană, întrucât oamenii au reuşit să depăşească atitudinea ostilă, empatizând din ce în ce mai mult cu regina lor. Casa Regală Britanică a fost comparată cu o corporaţie multinaţională, datorită structurii ierarhice asemănătoare şi a rolurilor bine definite ale fiecărui membru, care prin acţiunile întreprinse, pun în mişcare întregul mecanism. Din acest punct de vedere, putem spune că astăzi, această „companie” a demarat o amplă campanie de redefinire a ceea ce înseamnă, în linii mari, monarhia. În primul rând, în 2011, prin celebrarea nunţii regale a ducelui şi a ducesei de Cambridge, se prea poate ca intenţia să fie aceea de a atrage atenţia asupra noii generaţii, care se plasează în afara scandalurilor sfârşitului de mileniu. Totodată, părerea generală este aceea că tinerii din Familia Regală sunt mult mai asemănători cu alte persoane de vârsta lor, comparativ cu reprezentanţii generaţiilor anterioare. Această senzaţie de normalitate atrage, deoarece publicul îşi doreşte să vadă dincolo de aparenţe, ceea ce se află în spatele cortinei. În al doilea rând, sărbătorile din acest an, organizate pentru aniversarea a 60 de ani de domnie, şi-au propus şi au reuşit, să arate că monarhia este încă o realitate a zilelor noastre, nu doar o pagină de poveste cu regine şi prinţese. Se poate remarca o tendinţă de concentrare a atenţiei asupra membrilor regali cu adevărat importanţi, adică suverana şi succesorii săi cei mai apropiaţi. Această abordare a fost evidentă la finalul Jubileului din acest an, când Regina a ieşit pe balconul Palatului Buckingham însoţită doar de primii trei dintre succesorii săi, Prinţul Charles, William şi Harry, şi de partenerele lor.
Monarhia nu poate fi privită fără o raportare permanentă la figura monarhului. Personalitatea acestuia se transmite în acţiunile pe care el le realizează, lăsându-şi amprenta asupra evoluţiei ulterioare a stării de lucruri. El este un model inspiraţional, îndeplinind un rol care transcende caracterul funcţionalist pe care îl au preşedinţii aleşi.
[1] Ion Bulei, Gabriel Badea-Păun, Monarhi europeni. Marile modele (1948-1914), vol. I, Bucureşti, Editura Silex, 1997, p. 8.
sursa foto 1 – Regina Victoria (Franz Xaver Winterhalter 1838)
**
Bibliografie:
Andrew Marr, The Real Elizabeth: An Intimate Portrait of the Queen Elizabeth II, New York, Henry Holt and Company, 2012.
Ion Bulei, Gabriel Badea-Păun, Monarhi europeni. Marile modele (1948-1914), vol. I, Bucureşti, Editura Silex, 1997
Kenneth J. Panton, Historical Dictionary of the British Monarchy, Plymouth, The Scarecrow Press, 2011.
De la venirea pe tron a Reginei Victoria, în anul 1837 şi până în prezent, în 2012, au trecut exact 175 de ani. Comparativ cu tradiţia istorică milenară a monarhiei în spaţiul britanic, această perioadă nu pare foarte îndelungată. Şi totuşi, în aproape două secole, experienţele prin care a trecut monarhia, împreună cu Familia Regală, au transformat-o, însă au reuşit, totodată, să demonstreze stabilitatea instituţiei în sine. Într-o lume aflată în permanentă mişcare şi dezvoltare, ar fi absurd să condamnăm monarhia de astăzi pentru că nu seamănă cu cea din trecut. De asemenea, nu putem pretinde Coroanei britanice să se menţină în parametrii şi rigorile care au definit-o iniţial şi care, bineînţeles, i-au format caracterul actual. Putem doar să salutăm eforturile deosebite pe care le-a depus Familia Regală şi capacitatea de adaptare de care a dat dovadă pentru a ţine pasul cu vremurile.
În secolul al XIX-lea, Regatul Unit devenea Imperiul Britanic, iar Regina Victoria îşi adăuga în titlurile regale şi onoarea de „Împărăteasă”. Rolul suveranei în conducerea statului era pregnant, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Iar preocupările acesteia de a-şi consolida constant statutul au propulsat-o pe Victoria ca o „figură centrală” în Europa. Este cazul situației din Europa secolului al XIX-lea, când, prin intermediul alianţelor matrimoniale, exista câte un reprezentant al Casei britanice în majoritatea Caselor domnitoare de pe continent. Fiii şi fiicele Reginei Victoria şi ai Prinţului Albert erau pioni de referinţă, direct sau indirect, în circuitul diplomatic european.
Observând situaţia Elisabetei a II-a, pe de o parte din punct de vedere al legăturilor de sânge, moştenirea secolului trecut este reflectată în faptul că Regina se înrudeşte, într-un grad destul de îndepărtat, ce-i drept, cu moştenitorii Caselor Regale europene ale mileniului al III-lea. Pe de altă parte, o realitate a zilelor noastre este schimbarea radicală pe care a experimentat-o monarhia engleză. Ea rămâne astăzi aceeaşi instituţie aparte, deosebită prin tradiţie, mod de viaţă sau ceremonial, însă rolul pe care îl joacă suveranul în conducerea statului este cu totul şi cu totul diferit. Atribuţiile de ordin politic nu mai sunt parte a prerogativelor regale, decât la nivel formal; în realitate lucrurile se petrec cu totul altfel. Din acest motiv, foarte multe voci au luat iniţiativă şi au pus la îndoială rentabilitatea menţinerii monarhiei. Este invocată o inutilitatea acestei instituţii, din moment ce funcţiile sale nu mai sunt aceleaşi, dar şi aspectul financiar, care arată, doar dintr-o perspectivă uniliniară, inconvenientul teribil pe care îl reprezintă monarhia care parazitează contribuabilul. La toate acestea, s-au adăugat, pe rând, evenimente regretabile care au lovit în centrul echilibrului familial al regalităţii englezeşti. Iar atitudinea sa, care, până în final se dovedeşte aceeaşi necunoscută dintotdeauna, are neşansa de a fi interpretată în mod eronat de cei din afară. Este vorba, evident, de moartea Dianei, Prinţesa de Wales, din 1997, moment ce a marcat o ruptură între monarhie şi supuşii care au ales să critice în mod direct şi repetat, calea aleasă de familie în a-şi manifesta, sau nu, durerea în public. În acel moment, acuzaţiile se îndreptau asupra Prinţului Charles, care alesese să îşi sacrifice viaţa de familie în favoarea dragostei. Divorţul cuplului regal, accidentul şi, mai târziu, a doua căsătorie a moştenitorului tronului cu Camilla Parker Bowles au contribuit la scăderea aprecierii generale a monarhiei de către popor.
În ultimii ani, totuşi, Familia Regală britanică a început să se reafirme şi continuă să se achite de atribuţii cu aceeaşi dăruire. Trecerea timpului a constituit un avantaj pentru suverană, întrucât oamenii au reuşit să depăşească atitudinea ostilă, empatizând din ce în ce mai mult cu regina lor. Casa Regală Britanică a fost comparată cu o corporaţie multinaţională, datorită structurii ierarhice asemănătoare şi a rolurilor bine definite ale fiecărui membru, care prin acţiunile întreprinse, pun în mişcare întregul mecanism. Din acest punct de vedere, putem spune că astăzi, această „companie” a demarat o amplă campanie de redefinire a ceea ce înseamnă, în linii mari, monarhia. În primul rând, în 2011, prin celebrarea nunţii regale a ducelui şi a ducesei de Cambridge, se prea poate ca intenţia să fie aceea de a atrage atenţia asupra noii generaţii, care se plasează în afara scandalurilor sfârşitului de mileniu. Totodată, părerea generală este aceea că tinerii din Familia Regală sunt mult mai asemănători cu alte persoane de vârsta lor, comparativ cu reprezentanţii generaţiilor anterioare. Această senzaţie de normalitate atrage, deoarece publicul îşi doreşte să vadă dincolo de aparenţe, ceea ce se află în spatele cortinei. În al doilea rând, sărbătorile din acest an, organizate pentru aniversarea a 60 de ani de domnie, şi-au propus şi au reuşit, să arate că monarhia este încă o realitate a zilelor noastre, nu doar o pagină de poveste cu regine şi prinţese. Se poate remarca o tendinţă de concentrare a atenţiei asupra membrilor regali cu adevărat importanţi, adică suverana şi succesorii săi cei mai apropiaţi. Această abordare a fost evidentă la finalul Jubileului din acest an, când Regina a ieşit pe balconul Palatului Buckingham însoţită doar de primii trei dintre succesorii săi, Prinţul Charles, William şi Harry, şi de partenerele lor.
Monarhia nu poate fi privită fără o raportare permanentă la figura monarhului. Personalitatea acestuia se transmite în acţiunile pe care el le realizează, lăsându-şi amprenta asupra evoluţiei ulterioare a stării de lucruri. El este un model inspiraţional, îndeplinind un rol care transcende caracterul funcţionalist pe care îl au preşedinţii aleşi.
[1] Ion Bulei, Gabriel Badea-Păun, Monarhi europeni. Marile modele (1948-1914), vol. I, Bucureşti, Editura Silex, 1997, p. 8.
sursa foto 1 – Regina Victoria (Franz Xaver Winterhalter 1838)
**
Bibliografie:
Andrew Marr, The Real Elizabeth: An Intimate Portrait of the Queen Elizabeth II, New York, Henry Holt and Company, 2012.
Ion Bulei, Gabriel Badea-Păun, Monarhi europeni. Marile modele (1948-1914), vol. I, Bucureşti, Editura Silex, 1997
Kenneth J. Panton, Historical Dictionary of the British Monarchy, Plymouth, The Scarecrow Press, 2011.
- Anders Fogh Rasmussen, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti - May 27, 2013
- Instituția monarhică în Marea Britanie - October 29, 2012
de obicei se ofera exemple relevante, cu greutate, bine documentate. ceea ce voiam sa subliniez era ca tautologia lui Bulei nu explica nimic. rolul monarhiei, dupa cum demonstreaza autorii sus-citati, a continuat sa ramana cat se poate de pregnant. doar daca ne gandim la rolul monarhilor in declansarea WWI si a determinarii configuratiei aliantelor e suficient pt a sustine acest punct. in plus, fenomenul ceremonialului, departe de a fi fost doar de fatada, facea parte tot din sfera politicului. de exemplu, insusi Imparatul Frant Ferdinand si cu Printul Mostenitor, Rudolf, s-au implicat masiv in politica ceremonialului, stabilind cele mai mici detalii: de la eticheta curtii, la carti de propangada. era si asta tot politica – dupa cum spuneam mai sus – politica maselor!
Am ales citatul ca introducere pentru subiectul tratat considerand ca ofera o imagine de ansamblu asupra tranzitiei suferita de institutia monarhica la sfarsit de secol XIX (de la rol politic la rol ceremonial). Nu am avut intentia de a prezenta un autor sau altul ca cercetatori de baza ai domeniului.
In orice caz, iti multumesc foarte mult pentru sugestiile tale, iar pe viitor le voi avea in vedere.
construirea legitimitatii monarhiilor europeene de fin de siecle este un fenomen bine documentat istoriografic, desi studii comparative lipsesc in general. nume precum Frederick Cooper, Nancy Wiengfield, Pieter Judson, Selim Deringil, Daniel Unowski, Mark Hagen, Robert Evans, Istvan Deak, Mark Mazower, Annika Mombauer, Wilhelm Deist, etc. etc. reprezinta doar cativa istorici care au studiat imaginarul monarhic.
iarta-ma te rog, dar citarea unui pasaj din Bulei atinge la mine o coarda f sensibila. as fi galant sa-l numesc expirat. nu critic articolul, dar asocierea cu un asemenea limbaj de lemn, in care nu se explica nimic, dar se postuleaza ca monarhia era o realitate nu o fictiune, iti poate compromite munca.
exlicatia generala are legatura cu emergenta politicii maselor. in acest context, mai ales in rusia si austro-ungaria, pericolul la adresa monarhiilor venea din partea repertoriilor de putere concurente, de masa, precum nationalismul sau anarhismul. in acest context, regii si imaparatii au fost nevoiti sa ridice manusa aruncata lor de noii provocatori, reconstruindu-si legitimitatea in ochii poporului, creand un nou imaginar care sa ajunga la toti supusii. era vorba astfel de ceremoniale mult mai apropiate de cetateni: monarhia trebuia sa se vada! cortegii regale au iesit atunci in strada si in pietele publice, in ciuda fricii de asasinat. f pe scurt cam asta ar fi: monarhii au trebuit sa se adapteze politicii de mase incepand cu sec XIX.