Spiritul olimpic al unei competiţii drepte şi deschise tuturor este prezent în atmosferă o dată la doi ani, atunci când Jocurile Olimpice se ţin într-un colţ sau altul de lume, fie vara, fie iarna. Având o istorie îndelungată şi bogată, cu origini în Grecia Antică, olimpiadele moderne atrag atenţia prin festivism şi recorduri, prin ambiţie şi dedicare. Procesul prin care se ajunge la rezultatul final este unul îndelungat şi necesită multă pregătire, gazdele perfecţionându-se de la o ediţie la alta, dorind să impresioneze atât spectatorii, cât şi atleţii care concurează.
Jocurile Olimpice de Iarnă s-au desfăşurat pentru prima dată în 1924, la Chamonix, după ce primele probe, cele de patinaj, fuseseră prezente încă de la ediţia din 1908. Cunoscută la acel moment ca Săptămâna Internaţională a Sporturilor de Iarnă, competiţia de la Chamonix a primit statutul de primă olimpiadă de iarnă abia după doi ani. Jocurile din 1928 s-au desfăşurat la St. Moritz, o staţiune devenită atracţie de iarnă în 1864, când hotelierul Johannes Badrutt și-a convins vizitatorii că Alpii Elveţieni pot fi admiraţi şi iarna. Competiţia a fost marcată însă de o vreme prea călduroasă, ceea ce a împiedicat desfăşurarea anumitor probe. Totuşi, aici s-a remarcat pentru prima dată patinatoarea Sonja Henie, cea care a revoluţionat patinajul artistic mai ales pentru femei. Olimpiada s-a întors în St. Moritz în 1948, după Al Doilea Război Mondial, deoarece oraşul a fost puţin afectat de conflict. O altă ediție de neuitat a fost cea din iarna lui 1960, de la Squaw Valley, ale cărei ceremonii au schimbat fața acestui eveniment, deoarece s-au aflat în responsabilitatea directă a lui Walt Disney.
În 1972, Jocurile Olimpice de Iarnă s-au desfăşurat pentru prima dată în Asia, fapt ce a fost marcat printr-o ceremonie de deschidere cu adevărat memorabilă. În mod asemănător, Calgary a celebrat cum se cuvine reuşita de a găzdui competiţia olimpică de iarnă în 1988, după şase încercări eşuate. În urma deciziei din 1986 a Comitetului Olimpic Internațional, ediția de la Albertville (1992), din Franţa, este ultima care s-a desfăşurat în acelaşi an cu cea de vară, iar momentul impresionant care a marcat ceremonia de deschidere a fost baletul în aer. Ediţia din 1998, de la Nagano, a onorat pacea şi unitatea în lume, fapt demonstrat prin interpretarea Odei Bucuriei de Beethoven de către coruri provenite de pe cele cinci continente participante.
Spiritul olimpic dăinuie încă în unele locurile de desfășurare a probelor, care pot fi admirate și astăzi, dar şi în muzee care amintesc de competiție. Ceremoniile de deschidere a Jocurilor Olimpice, fie ele de vară sau de iarnă, se remarcă prin incursiunea pe care o fac în istoria ţării gazdă, promovând astfel multiculturalismul şi buna înțelegere între popoare. Fiecare ceremonie se încheie cu rostirea jurământului olimpic, creat de Pierre de Coubertin şi rostit pentru prima dată la ediţia din 1920, de la Antwerp. Atletul, oficialul şi antrenorul care rostesc jurămintele, ţinând în mână un colţ al steagului olimpic, promit că se vor respecta regulile într-o competiţie corectă.
Originile Jocurilor Olimpice sunt însă mai vechi de secolul XX, ele găsindu-se în Grecia Antică, în oraşul Olympia. Prima ediţie atestată istoric este cea din 776 î.e.n., dar se consideră că aceste competiţii s-au desfășurat mult mai devreme. Mitologia, la rândul său, menţionează mai multe surse pentru olimpiade, unele pornind chiar de la lupta lui Zeus cu tatăl său, Chronos, pe care Hercule l-a onorat prin competiţiile din Olympia. Importanţa lor era una foarte mare pentru Grecia Antică, istoricul Ephorus fiind cel care consemnează faptul că olimpiada era un standard comun de măsurare a timpului, asemănător standardului de astăzi „î.Hr.” şi „d.Hr.”.
Olimpiadele se ţineau o dată la patru ani, fiind cele mai importante, dar jocuri asemănătoare aveau loc anual, acestea fiind cele Pythiene, Nemeene şi Isthmiene. Fiind o sărbătoare păgână, Jocurile Olimpice au fost interzise în 393 e.n. de către împăratul Teodosius. Pe parcursul celor douăsprezece secole de competiţii antice, numeroşi bărbaţi şi-au dovedit abilităţile sportive, deoarece participarea femeilor era interzisă. Kyniska, fiica regelui Archidamos din Sparta, este prima femeie care câştigă o probă olimpică, în 396 î.e.n. şi apoi și în 392 î.e.n., în cursa de trăsuri cu patru cai, acest lucru fiind posibil deoarece câştigător era proprietarul cailor, şi nu călăreţul.
În 1894, baronul Pierre de Coubertin, un tânăr aristocrat francez, expune ideea reînvierii tradiţiei Jocurilor Olimpice la o conferinţă internaţională pe teme sportive desfăşurată la Paris şi reuşeşte să convingă delegaţii să o accepte. Deşi planificată pentru 1900, la Paris, prima olimpiadă modernă s-a desfăşurat la Atena, în 1896, cu toate că guvernul grec nu fusese de acord. Se înfiinţase chiar şi un Comitet Olimpic Internaţional, din care făcea parte şi baronul de Coubertin, dar primele trei ediţii ale Jocurilor nu au fost organizate riguros, neexistând echipe naţionale atent selectate. Abia în 1908 acestea au fost plănuite de către autorităţi relevante pentru fiecare disciplină şi, datorită succesului acestei ediţii, în 1912, la Stockholm, numărul participanţilor a crescut. Întrerupte din cauza celor două Războaie Mondiale, Jocurile Olimpice s-au întors de fiecare dată mai puternice, atrăgând din ce în ce mai mulţi atleţi.
Ediţia Jocurilor Olimpice din 1908, programată pentru Roma, s-a mutat la Londra deoarece erupţia Vezuviului din 1906 a îngreunat pregătirile. Totuşi, aşa cum am menţionat, aceasta a rămas în istorie ca fiind prima olimpiadă modernă atent organizată şi tot aici a avut loc prima defilare a atleţilor cu steagurile lor naţionale. În 1912, la Stockholm, s-au organizat primele competiţii feminine de înot, dar între participante nu se regăseau americance, deoarece acestora le era interzis să concureze fără fuste lungi. În 1920, la Antwerp, întâia ediţie de după Primul Război Mondial, organizatorii au introdus steagul olimpic ca simbol al acestor întreceri. Conceput de baronul de Coubertin, steagul olimpic este format din cinci inele colorate şi legate între ele pe un fond alb. Culorile au fost alese deoarece cel puţin una dintre ele este prezentă pe steagul oricărei ţări, iar cercurile simbolizează cele cinci continente, dar şi pasiunea, dăruirea, victoria, corectitudinea şi spiritul de echipă.
Un alt simbol important al Jocurilor Olimpice este reprezentat de flacăra olimpică, cu origini tot în Grecia Antică, unde focul era considerat un element divin, provenit de la soare şi întreţinut continuu în temple. În modernitate, flacăra olimpică reprezintă valorile pozitive asociate focului. Aprinsă de la lumina soarelui, flacăra îşi începe călătoria din Olympia spre stadionul olimpic gazdă, acest traseu semnificând legătura dintre Jocurile antice şi cele moderne, purtând totodată şi un mesaj de pace. La finalul călătoriei, ultimul purtător al torţei aprinde vasul unde flacăra va arde pe tot parcursul competiţiei.
În 1936, la Garmisch-Partenkirchen, a fost aprinsă pentru prima dată o torţă olimpică la Jocurile de iarnă, după ce, în 1928, la Amsterdam, fusese reintrodus acest simbol. În 1968, la ediţia de iarnă de la Grenoble, organizatorii au încercat să aducă o notă unică ceremoniei de aprindere a vasului olimpic, legând un microfon la pieptul ultimului purtător al torţei ale cărui bătăi ale inimii au răsunat pe întreg stadionul. În 1988, la Calgary, selecţia purtătorilor de torţă a fost făcută dintre 7 milioane de înscrieri pentru cele 7000 de locuri. Distanţa pe care fiecare purtător a trebuit să o parcurgă a fost de aproximativ 1 kilometru, iar în 2002, la Salt Lake City, echipa de hockei pe gheaţă, câştigătoarea medaliei de aur în 1980, a fost selectată să aprindă vasul olimpic. Până de curând, recordul de distanţă pentru torţa olimpică era deţinut de Vancouver (2010), dar anul acesta, călătoria flăcării a atins un nou record, având o lungime de peste 50000 de kilometri, fiind purtată de 14000 de oameni şi ajungând, mulțumită tehnologiei, chiar şi în spaţiu și sub apă.
În prezent există trei tipuri de Jocuri Olimpice: de vară, de iarnă şi de tineret (cu ediţii de vară şi de iarnă). Acestea din urmă îşi propun să reunească tineri atleţi cu vârste cuprinse între 15 şi 18 ani, dar şi tineri reporteri, ambasadori şi modele. Având o componentă sportivă, dar şi una educativă şi culturală, aceste olimpiade încearcă să promoveze spiritul olimpic, multiculturalismul şi competiţia. Pe lângă acestea, există și Jocurile Paralimpice, dedicate atleților cu dizabilități și care au loc imediat după olimpiada din acel an. Apariția acestor competiții este legată de destinul veteranilor celui de-Al Doilea Război Mondial, care, întorși de pe câmpul de bătălie, căutau în sporturi vindecarea. În 1948 s-au desfășurat primele concursuri pentru aceștia, iar în 1960, la Roma, au loc primele Jocuri Paralimpice, atât de vară, cât și de iarnă. Paralimpiada reprezintă o ocazie pentru sportivii cu dizabilități de a demonstra că pot fi competitivi, aducând astfel spiritul olimpic la un nou nivel.
Pentru fiecare țară gazdă evenimentele olimpice reprezintă o onoare deosebită, iar acestea se întrec pe ele însele în organizarea unor ceremonii memorabile și cât mai fastuoase. Anul acesta, ceremoniile s-au concentrat asupra istoriei și culturii Rusiei, aducând în prim plan scriitori, compozitori, dar și evenimente politice care au schimbat întreaga lume. Ediția din 2014 rămâne însă una marcată de controverse, printre care se numără cele legate de respectarea drepturilor omului, drepturile minorităților sexuale și, cea mai importantă dezbatere, poziția Rusiei față de confruntările din Ucraina și atitudinea față de peninsula Crimeea. Nici controversele sportive nu au lipsit, testele anti-doping sau medaliile nemeritate și erorile de arbitraj fiind unele dintre problemele invocate.
Ediţia a XXII-a a Jocurilor Olimpice de Iarnă (7-23 februarie), respectiv Paralimpiada de Iarnă (7-16 martie) de la Soci, Rusia, reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai importante evenimente sportive ale anului, celebrând spiritul olimpic şi dedicarea, dincolo de orice neajunsuri. Emoția nu este numai a participanților, ci se transmite și spectatorilor, care se bucură de reușita țării lor ca de un succes personal. Simbolurile şi trecutul acestor competiţii, medaliile și atleții – toate acestea reprezintă elemente care contribuie la menținerea unei tradiții aducătoare de pace și de spirit competitiv.
Bibliografie:
http://bleacherreport.com/articles/1943463-the-top-10-opening-ceremonies-in-winter-olympics-history/page/11
http://www.infoplease.com/spot/olympicstimeline.html
http://edition.cnn.com/2014/02/04/travel/winter-olympics-venues-past/index.html?sr=fb020514winterolympicstravel2a
http://www.olympic.org/olympic-torch-relay-facts-and-figures?tab=olympic-winter-games
http://news.bbc.co.uk/sport2/hi/other_sports/disability_sport/7582206.stm