„Hotel Iris” – erotismul între sacru si profan

New York, New York a lui Frank Sinatra se auzea în căştile mele în timp ce intram în libraria pe care am stat câteva momente să o observ din exterior. M-au fascinat întotdeauna clădirile cu camere mari şi spaţioase, mărginite de pereţi de sticlă în care pot observa activitatea oamenilor ca într-un film. Cărţile, casa de marcat, colţul cu fotolii şi mese unde se poate servi ceai, vânzătorii care aranjau scaune alergând în stânga şi în dreapta. Lumina era prea puternică pentru ochii mei obişnuiţi cu întunericul bulevardului, dar treptat am început să mă familiarizez cu atmosfera caldă şi agitată.

M-am aşezat pe un scaun lângă un raft cu ghiduri turistice şi l-am răsfoit, ca de obicei, pe cel al Bucureştiului. Îmi doresc să văd cum e prezentat oraşul meu şi încerc să îmi imaginez ce reacţie aş avea şi ce aş alege să vizitez dacă aş fi un străin ce frunzăreşte acele pagini lucioase. Dar librăria mare m-a atras spre ea. Mai erau câteva minute până la începerea evenimentului pentru care mă aflam acolo, aşa că m-am dus să ,,vizitez” rafturile. Mi-am aruncat privirea peste cărţile de beletristică, le-am răsfoit, am lecturat prima pagină a primului capitol aşa cum fac de fiecare dată, am zâmbit când am întâlnit un volum deja citit ca şi când aş fi întâlnit un vechi prieten. Colţul de istorie m-a atras şi el imediat, dar în final m-am oprit asupra volumului ,,Hotel Iris” a autoarei japoneze Yoko Ogawa. Seara japoneză la care am participat a fost organizată cu ocazia lansării acestei cărţi în România.

Hotel-Iris,,Hotel Iris” este unul din cele douăsprezece romane ale autoarei japoneze, fiind singurul care tratează tema erotismului, un subiect ce este o parte componentă a literaturii contemporane, ce întregeşte universul ficţiunii, aşa cum afirma moderatoarea Denisa Comănescu, dând startul discuţiilor.

Yoko Ogawa, scriitoare japoneză născută în 1962 în oraşul Okayama, este o importantă voce a literaturii moderne. Anne Frank şi jurnalul acesteia au reprezentat o pasiune pentru ea, astfel că recitind povestea şi gândurile micuţei nemţoaice, Ogawa s-a hotărât să înceapă să scrie cu adevărat beletristică, una dintre primele sale lucrări fiind un eseu dedicat Annei Frank. Primul său roman, publicat în 1988, este ,,Fluturele strivit”, iar cu ,,Hotel Iris” va apărea pe rafturile librăriilor opt ani mai târziu, în 1996.

Romanele lui Yoko Ogawa sunt caracterizate de o stare de tensiune, de nelinişte transmisă cititorului prin duritatea şi violenţa scenelor şi a limbajului, a sarcasmului dialogului, dar şi prin atmosfera creată. Concentrându-ne pe romanul ,,Hotel Iris” şi analizându-l din perspectiva psihologică cu ajutorul specialistei Maria Iordănescu, putem vedea în personajul principal, Mari, efectele unei copilării traumatizate – tatăl ucis sub ochii ei, violenţele la care a fost supusă şi lipsa de intimitate întruchipată de hotelul care a reprezentat unicul loc pe care a putut sa îl numească ,,acasă”. Totodată, fata confundă, în inocenţa ei, jocurile sexuale dure cu dragostea, ceea ce îi va afecta relaţiile cu persoanele ce vor apărea pe întreg parcursul vieţii ei.

De asemenea, doamna Maria Iordănescu analizează într-un mod inedit ritualurile prezentate în roman ce întregesc jocurile erotice. Unul dintre acestea este ritualul sforii ce apare la începutul acţiunii şi care era desfăşurat iniţial în ceremonialele samurailor ce îşi legau prizonierii în aşa fel încât aceştia să nu se poată dezlega, dar în acelaşi timp să nu fie lezaţi la nivel fizic sau psihic. Aceasta tehnică era păstrată în lumea secretă a luptătorilor japonezi şi trebuia să aibă o finalitate estetică. De aceea, acest ritual al sforii este impregnat în erotismul contemporan, sfoara trebuind să aibă o anumită culoare, grosime, consistenţă, iar urmele nodurilor lăsate pe piele – în general feminină – să aibă o anumită semnificaţie.

Scriitorul Teo Bobe aduce şi el în discuţie tema erotică punând în lumină discuţia criticilor cum că ,,Hotel Iris” este o replică a operei ,,Lolita” a lui Vladimir Nabokov. Compară cele două scrieri şi afirmă că în romanul autoarei japoneze nu întâlnim o relaţie bazată pe erotismul dintre personaje, aşa cum întâlnim în ,,Lolita”, ci mai degrabă o relaţie de dependenţă, de putere. Controlul diferitelor personaje asupra lui Mari, poate fi asemănat cu cel pe care un stăpân îl exercită asupra unui sclav sau pur şi simplu ca raportul dominator-dominat.

Personajul principal al romanului este singurul căruia îi este atribuit un nume. Pe parcursul acţiunii, Mari întâlneşte personaje private de simţuri – orbi, muţi. Fata, în schimb, va fi nevoită să experimenteze, angrenată fiind într-un vârtej senzorial şi sexual din ce în ce mai dur, până când, în final, şi ea va ajunge să îşi piardă simţurile.

Discuţia despre această carte a decurs frumos şi într-o ambianţă plăcută, toată lumea fiind înconjurată de cărţi care parcă îşi aşteptau şi ele rândul să fie în centrul atenţiei. Câţiva participanţi la eveniment s-au implicat cu întrebări pentru invitaţii serii – Teo Bobe, Dan Silviu Boerescu, Cristina Bazavan, Maria Iordănescu şi moderatoarea Denisa Comănescu. Au existat şi nemulţumiţi privind subiectul tratatat, cel al sado-masochismului, aceştia afirmând răspicat că se aşteptau la o discuţie despre cultura japoneză şi nu despre jocuri erotice. Poate cel mai pertinent argument a fost cel al jurnalistei Cristina Bazavan care a descris anul 2014 ca fiind anul sado-masochismului, ce se va manifesta atât în modă, cât şi în industria filmului – lansarea filmului Nymphomaniac –, fiind de asemenea anul în care se vor împlini două sute de ani de la moartea Marchizului de Sade, artistocratul francez faimos în întreaga lume pentru activităţile sale sexuale perverse şi violente, dar şi pentru propriile scrieri despre acest subiect.