Harry S. Truman a fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii. Vicepreședinte începând cu iulie 1944, acesta ajunge președinte în urma morții lui Franklin D. Roosevelt, pe 20 ianuarie 1945. Acest moment este, din punct de vedere al relațiilor internaționale, unul foarte complex – sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial –, ceea ce îl pune pe Truman în poziția de a face alegeri foarte importante pentru întreaga lume (year of decisions). Spre exemplu, participă la Conferința de la Potsdam și aprobă lansarea celor 2 bombe atomice asupra Japoniei, influențând astfel capitularea acesteia și ocuparea ei de către trupele militare americane. De asemenea, contribuie la înființarea Organizației Națiunilor Unite, începând astfel o serie de evenimente importante de politică externă – Doctrina Truman (și deci declararea ajutorului către țările ce se opun comunismului), constituind un punct de bază al începutului Războiului Rece.[1]

Situația Statelor Unite în această perioadă este una de recesiune, tranziție de la o economie de război la una de pace. Președintele încearcă să extindă programul de protecție socială caracteristic New Deal,[2] însă cele mai multe încercări ale acestuia sunt stopate de poziția Congresului, în majoritate republican.

În acest context, este forțată Doctrina Truman, care își găsește drumul reușitei, în ciuda greutăților. În discursul său de la 12 martie 1947 în fața Congresului, Truman vorbește despre importanța rezistenței în fața extinderii totalitarismului sovietic, în cele două punți de intrare ale acestuia: Grecia și Turcia. Așa că, după ce la Casa Albă se analizează toate forțele opozante, poziția președintelui trebuie să vină cu un discurs puternic, cu argumente deopotrivă economice, de politică externă, vădind sprijinul unor alte organisme internaționale precum ONU. În mesajul transmis, un rol important îl joacă și componenta ideologică:

One way of life is based upon the way of the majority, and is distinguished by free institutions, reprezentative government, free elections, guaranties of individual liberty, freedom of speech and religion, and freedom from political oppression. The secondway of life is based upon the will of a minority imposed upon a majority. It relics upon terror and oppression, a controlled press and radio, fixed elections, and the suppression of personal freedoms. I believe it must be the policy of the United States to support free peoples who are resisting attempted subjugation by armed minorities or by outside pressures.[3]

Acest discurs are un rol decisiv asupra societății civile americane[4]; presa, radioul, grupuri politice de intelectuali sprijină această inițiativă, care urmează să se sintetizeze cel mai bine sub forma Planului Marshall. Acest Plan de Reconstrucție Europeană (ERP) poartă numele generalului George Marshall, personalitate marcantă în societatea americană după cel de-al Doilea Război Mondial, pe care Truman îl numește Secretar de Stat. După doar câteva luni de la desemnare, Departamentul de Stat conturează noul plan, prin care, între 1947 și 1951, SUA va fi acordat un ajutor economic statelor europene de aprox. 13 miliarde $.

Planul Marshall își are originile în discursul din 4 iunie 1947 al Secretarului de Stat la Harvard.

Cu această ocazie, Marshall descrie experiența avută în Europa, și anume una de sărăcire și deteriorare a vieții europenilor în urma războiului și evoluțiilor politice. Așadar, acesta își îndreaptă apelul atât spre autoritățile, cât și spre cetățenii americani, cu scopul de a solidariza întregul stat pentru un potențial plan economic de ajutorare.

Our policy is directed not against any country or doctrine but against hunger, poverty, desperation and chaos. Its purpose should be the revival of a working economy in the world so as to permit the emergence of political and social conditions in which free institutions can exist.[5]

Pe de altă parte, într-un memorandum din 1947, Mike Mansfield[6] raportează suma neajunsurilor pe care le-a observat în urma călătoriei în diferite state europene și propune o serie de soluții.

The key to Europe`s economic revival in my opinion is to increase coal and steel production in the Ruhr. This is necessary to give Germany a modicum of self sufficiency (not to build up her war potentiality) and to revive Europe economically.[7]

Pentru a ajunge la acest țel, Mansfield precizează necesitatea planului Marshall.

Pe 18 ianuarie 1947, Truman îi cere ex-președintelui Herbert Hoover să realizeze un raport cu privire la situația Germaniei și Austriei din zona de ocupație americană și engleză, care este terminat în februarie 1947.[8] Acesta oferă informațiile necesare pentru punerea în aplicare a unui plan economic, dintru început văzut ca instrument de politică externă. Spre exemplu, discursul din martie 1947 al lui Dean Acheson[9] (The Economics of Peace)[10] descrie planul Marshall văzut de administrația SUA, cu toate riscurile prevăzute, dintre care polul de putere sovietic este cel mai important. În fond, aspectul structural al acestui plan este înființarea unui nou pol economic de putere, care să stabilizeze întreaga Europă atât din punct de vedere economic, cât și strategic, la intersecția dintre Franța și URSS în primul rând. Rolul unei Noi Germanii este unul esențial în Europa și foarte important pentru Statele Unite.

Într-o scrisoare a istoricului de economie Charles Kindleberger către Benjamin Cohen (membru de încredere al administrației Roosevelt și Truman), din 5 aprilie 1946, acesta vorbește despre importanța influenței SUA în jocul de putere din Europa. Kindleberger accentuează iminența împărțirii Europei în două, ca urmare a temerii Franței și Marii Britanii că SUA nu găsește destule interese în a apăra frontul occidental și, astfel, ar rămâne singure împotriva inamicului sovietic.

Both the USSR and UK, as well as France, are now preceeding on the assumption that Europe will, in fact, split, and they assume this in large part because they feel the US interest in the European structure is transitory[11].

Mai mult, vorbește despre necesitatea insistenței asupra ideii europene, pentru ca în octombrie să afirme ferm dorința ca Statele Unite să joace a vigorous foreign policy.[12]

Așadar Truman se vede obligat să acționeze pe măsura evenimentelor. După o perioadă de creștere economică (până la începutul secolului XX) și o transferare de putere, din sfera economică în cea politică, odată cu implicarea în cele două Războaie Mondiale, SUA începe o afirmare pe planul internațional ca principal pol de putere. Spre a-și consolida această poziție, securitatea Europei este obligatorie, fiind legată din multe puncte de vedere (de exemplu, economic și cultural) de acest spațiu. De asemenea, sporirea rolului URSS pe plan internațional ar periclita polul american, drept pentru care soluția ar fi o Europă liberă, prosperă, independentă, care, la rândul ei, să ofere resurse deopotrivă pentru oprirea expansiunii sovietice și pentru consolidarea modelelor de democrație. Sub acest ultim aspect, o Germanie nouă, construită după modelul democrației americane în mijlocul Europei, reprezintă unul dintre cei mai importanți lianți ai Planului.

Rezultatele au fost pe măsura așteptărilor, deoarece statele europene au primit această propunere cu entuziasm. Asistarea statelor europene occidentale a fost îndeplinită cu succes, economiile europene crescând remarcabil între 1948 și 1952, iar relațiile comerciale stabilite în această perioadă au dus la o alianță Nord-Atlantică. Pe de altă parte, efectele acestui plan sunt continuate până azi, sub forma Uniunii Europene; explicația stă în chiar unul dintre principalele scopuri ale planului, prin care se urmărea creșterea producției de cărbune și oțel din zona Ruhr, ceea ce a dat naștere Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), în 1951 și, mai departe, celorlalte Comunități Europene. Important este că anul 1951 a dus la liberalizarea a 75% din comerțul din interiorul Europei.

Aspectele politice sunt la fel de importante, deoarece Planul a fost un important factor al evitării măsurilor de austeritate. Astfel, s-au preîntâmpinat mari nemulțumiri și revolte ale cetățenilor ce ar fi sporit riscul extinderii autoritarismului/totalitarismului.

Un efect foarte important al Planului Marshall a fost reacția Uniunii Sovietice. După o întrevedere în capitala statului sovietic, anunțatea intenției SUA de a oferi ajutor și Uniunii Sovietice și discuțiile între ambasadorii celor două părți, rușii au respins orice ajutor, ba mai mult, au afirmat nepăsarea pentru economia Germaniei și au emis ideea amenințării pe care o simt odată cu acest plan și aceea a posibilitatății creării unui Bloc Estic.[13] După părăsirea Conferinței de la Paris, Viaceslav Molotov, ministrul de externe sovietic, a acuzat statul american de fascizare a puterii și de marshallizare a Europei, îndemnând partidele comuniste din Franța și Italia să saboteze implementarea Planului Marshall.[14] De asemenea, discreția cu care Truman și-a păstrat armele atomice și a aprobat lansarea lor la Hiroshima și Nagasaki a constituit un alt motiv pentru care URSS a sprijinit începerea Războiului din Coreea, în 1950. Astfel, planul a luat sfârșit în 1951, deși fusese stabilit până în 1953.

Planul Marshall a fost criticat de o serie de economiști neoliberali, precum Wilhelm Ropke, Ludwig vom Mises și Henry Hazlitt, acuzând măsurile socialiste, care nu creează creștere economică durabilă, creștere ce se poate face doar prin economii și antreprenoriat. De asemenea, a fost acuzat pentru punerea în practică a imperialismului american și, în fond, pentru precedentul pe care l-a reprezentat pentru practica ajutorului extern cu efecte dezastruoase asupra întreprinderilor interne. Cu toate acestea, rolul istoric al planului este unanim acceptat, iar figura președintelui Truman rămâne un reper istoric pentru americani.

Bibliografie:

Surse primare:

Corespondență Charles Kindleberger către Benjamin Cohen, 5 aprilie 1946
Adresa Președintelui SUA, Harry Truman în fața Congresului, 12 martie, 1947
Sumar al opiniilor asupra Mesajului Președintelui în fața Congresului, aprilie 1947
Corespondență Charles Kindleberger către John K. Galbraight, 13 august, 1946
Corespondență Charles Kindleberger către John. K Galbraith, 30 octombrie, 1946
Memorandum Mike Mansfield, 1947
Discurs Acheson – The Economics of Peace, martie 1947

Surse secundare:

Gerhard Wettig,  Stalin and the Cold War in Europe, Rowmman & Littlefield, Plymouth, 2008;
John Lewis Gaddis, Războiul Rece, ed. Rao, București, 2009;
Frederick Taylor, „The Berlin Wall: A secret History”, historytoday.com, 2007


[2] New Deal a constat, între anii 1933 și 1936, într-un plan compus din mai multe programe economice menite să scoată statul american din Marea Criză Economică. Planul se baza pe 3 obiective: Relief, Recovery, Reform (Recuperare, Revenire și Reformă) și a primit sprijin atât din partea președintelui Roosevelt, cât și a Congresului.
[3] http://bit.ly/1hCYjh5, accesat la 02.02.2014.
[4]http://bit.ly/1gbeVAk, accesat la 02.02.2014.
[5]http://bit.ly/1lS7xO2, accesat la 02.02.2014.
[6] Politician și diplomat american, membru al Partidului Democrat.
[7] http://bit.ly/OHhjnq, accesat la 02.02. 2014.
[8]http://bit.ly/1jvKqWg, accesat la 02.02.2014.
[9] Politician american, membru al Partidului Democrat.
[10] http://bit.ly/1qk9JNM, accesat la 02.02.2014.
[11]http://bit.ly/1hjvv1N, accesat la 02.02.2014.
[12] http://bit.ly/1gbfnyw, accesat la 02.02.2014.

[14] Gerhard Wettig,  Stalin and the Cold War in Europe, Rowmman & Littlefield, Plymouth, 2008.

sursa foto