Campania electorală și alegerile din 1946

Nu contează cine votează.
Contează cine numără voturile.
(Iosif Stalin)

Campania electorală, precum și alegerile din 1946 s-au desfășurat sub controlul strict al guvernului, în condiții nedemocratice. În momentul de față există părerea unanimă că aceste alegeri au fost falsificate.

În orice an electoral, partidele politice se atacă invocând greșelile guvernanților sau promisiunile nerespectate. Acuzele reciproce de corupție, demagogie sau abuz de putere fac uneori o campanie electorală să nu respecte normele de desfășurare democratică. Reflectând asupra trecutului, putem observa că, în cazul în care o organizație politică deține puterea absolută în stat, poate foarte ușor să producă incidente violente împotriva opoziției sau să ducă intense campanii de discreditare a partidelor adverse, cu scopul victoriei categorice în alegeri. Acum aproape 70 de ani, România a fost martora celei mai mari fraude electorale din istoria sa politică, având drept consecință instaurarea totalitarismului, ce avea să domine țara pentru mai bine de patru decenii.

După lovitura de stat de la 23 august 1944[1] și trecerea României de partea puterilor aliate, țara a fost ocupată de Armata Roșie, care se prezenta drept eliberatoare, iar Partidul Comunist a început să joace un rol din ce în ce mai important pe scena politică. PCR, împreună cu partidele aliate, a fost adus la putere de la Moscova, cu ajutorul trimișilor sovietici. Formarea guvernului Groza, impus de sovietici la 6 martie 1945, a dus la instabilitate internă, din cauza grevei regale a regelui Mihai.

După sosirea în țară, la 31 decembrie 1945, a unei comisii interaliate alcătuite din vicecomisarul sovietic Andrei Ianuarevici Vîșinski și ambasadorii englezi și americani de la Moscova, Petru Groza a acceptat să primească în guvernul său doi reprezentanți ai opoziției: unul al Partidului Național Liberal și unul al Partidului Național Țărănesc. Cu toate acestea, membrii partidelor istorice care au făcut parte din guvernul Groza nu au avut nicio influență, nefiind nume de primă mână ale celor două structuri politice[2]. Guvernul Groza, astfel lărgit, a trecut la organizarea alegerilor pentru următorul an, ce erau preconizate ca fiind libere. Alianța de la putere, procomunistă, dorea ca alegerile să aibă loc toamna – în ideea că țăranul român devenea mult mai destins în momentul în care avea recolta anului adusă deja în hambarul din gospodăria proprie. Anul 1946 a fost unul secetos, astfel încât alegerile, planificate până la urmă pentru 19 noiembrie, au adus la urne țărani români dezamăgiți de recoltă, deci mai curând temători pentru ziua de mâine[3].

În ciuda angajamentelor asumate de guvernul român, ce vizau respectarea dreptului de opinie și de exprimare, evoluțiile ulterioare au arătat o degradare permanentă, accelerată și de campania electorală care s-a declanșat aproape imediat după sfârșitul misiunii reprezentanților celor trei Mari Puteri[4]. Deși comuniștii controlau deja guvernul, strategia lor era orientată spre exercitarea totală a influenței asupra societății. Simpla existență a partidelor politice tradiționale, așa-numite istorice, era un obstacol pe drumul PCR spre puterea absolută[5]. Astfel că s-a folosit de toate mijloacele de care a dispus pentru a distruge partidele burgheze. Violența a îmbrăcăt, nu de puține ori, forme extreme, iar limbajul politic era plin de invective[6]. Controlul absolut asupra presei dădea posibilitatea guvernului să suprime orice ziar care nu corespundea liniei oficiale. Cu toate că primiseră asigurări asupra libertății de exprimare, partidele istorice nu au avut la dispoziție decât un număr mic de publicații (de exemplu Liberalul, oficios al PNL, sau Timpul, ziar al PNȚ)[7]. Partidul Comunist și aliații săi, cu ajutorul organelor administrative, au ținut sub amenințare partidele de opoziție, manifestând o intoleranță evidentă[8].

Declanșarea oficială a campaniei electorale, marcată prin adoptarea legii electorale, a dus, în același timp, la intensificarea campaniei de intimidare din partea guvernului, fiind provocate confruntări în țară împotriva membrilor PNL și PNȚ. În luna august, manifestări electorale ale opoziției au fost supuse aceleiași agresivități din partea guvernului[9].

Pe măsură ce data alegerilor se apropia, lupta politică devenea din ce în ce mai încrâncenată. Ziua alegerilor a fost anunțată doar cu o lună înainte, la 15 octombrie. Incidentele s-au menținut în continuare, după anunțarea zilei votării, acestea fiind de altfel o caracteristică a întregului an 1946. Cu mijloace permise, dar și nepermise, s-a continuat blamarea și compromiterea partidelor din opoziție. Protestele acestora, îndreptate fie către guvern, fie către Marile Puteri, au rămas în general fără răspuns[10].

Lunile octombrie și noiembrie au însemnat punctul maxim al desfășurării campaniei electorale, violența intensificându-se. Sub presiunea puterii, opoziția a adoptat la rândul său măsuri de autoapărare. Astfel, au avut loc acțiuni antiguvernamentale, PNȚ dând dispoziții în vederea organizării unor echipe de apărare la nivel comunal și central. Guvernul a continuat însă cu înverșunare campania de denigrare și intimidare a opoziției, orice mijloc utilizat fiind permis[11].

Reprezentanții sovietici în România s-au arătat foarte optimiști cu privire la aceste alegeri. Astfel, încă din decembrie 1945, vicecomisarul sovietic Vîșinski prevedea o victorie a guvernului cu 70 de procente; înaintea alegerilor, ambasadorul sovietic la București, Serghei Kavtaradze, spunea că partidul comunist poate spera, prin anumite tehnici, chiar la 90 la sută dintre voturi.[12]

Pentru a aduce noi dovezi asupra pregătirii alegerilor, un document din arhivele americane, datat 23 august 1946 și semnat de Burton Berry, specifica:

Dată fiind prezența armatei ruse în România, viitoarele alegeri se vor desfășura probabil potrivit interpretării rusești a termenilor «libere și neîngrădite»[13].

În ziua alegerilor, pe listele electorale au fost înscrise 7.968.714 de persoane ce urmau să aleagă 414 deputați. S-au depus 450 de liste cu 3.244 de candidați. Blocul Partidelor Democrate (din care făceau parte PCR și partidele cu care se aliase) avea semnul Soarele și a depus 59 de liste; Partidul Național Țărănesc (Maniu), cu semnul Ochiul, a depus același număr de liste ca BPD, 59; Partidul Național Liberal (Brătianu) dispunea de 49 de liste, având semnul Unghiul drept[14].

Rezultatul oficial al alegerilor, consemnat câteva zile mai târziu de către comuniști, a desemnat Blocul Partidelor Democratice învigător cu o majoritate zdrobitoare: 4.773.689 voturi, adică 83,8% din totalul voturilor exprimate, ceea ce însemna 347 mandate din totalul de 414. Pe locul următor s-a clasat PNȚ, la mare distanță, preferat de doar 881.304 persoane, obținând 33 locuri în noul parlament (în condițiile în care partidul avea, în 1946, 2.125.000 de membri). PNL a obținut, conform acelorași date oficiale, 3 locuri, în timp ce Partidul Democrat Țărănesc al doctorului Lupu obținea 2 locuri. Uniunea Populară Maghiară, deși făcea parte din BPD, a participat pe liste separate și a obținut 29 de mandate. Celelalte formațiuni politice nu au intrat în parlament[15].

Alegerile s-au desfășurat, așa cum era de așteptat, sub controlul strict al guvernului. Comunicatul oficial exprima faptul că aceste alegeri au decurs în ordine, cu unele excepții în care opoziția ar fi încercat să fure voturi sau să intimideze populația prin amenințări, făcând chiar victime. Este posibil ca opoziția să fi recurs la astfel de excese și forme de manifestare violentă. În momentul de față există însă părerea unanimă că aceste alegeri au fost falsificate, iar neregulile și intervențiile dure au aparținut puterii[16]. Adevăratul câștigător a fost PNȚ, pe care comuniștii l-au perceput în mod corect ca fiind nucleul rezistenței împotriva sovietizării țării[17].

Alegerile din 1946 au reprezentat cea mai mare fraudă electorală din istoria politică a României, fiind o importantă victorie pentru comuniști, permițându-le să își continue planurile asupra țării. Se poate spune că celebra frază a lui Iosif Stalin s-a respectat perfect. Următorul an a însemnat desființarea partidelor istorice, arestarea principalilor lideri ai opoziției și, inevitabil, abdicarea forțată a regelui Mihai, în ziua de 30 decembrie, ceea ce a dus la proclamarea Republicii Populare Române și la începutul procesului de sovietizare a statului.

[1] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), România a fost aliată, în perioada 1940-1944, cu puterile Axei. Din 1941, a luat parte, alături de Axă, la Campania din Est, luptând împotriva URSS pentru recuperarea teritoriilor pierdute în anul anterior. În 1944, odată cu înaintarea Armatei Roșii în Europa, România urma să fie ocupată în calitate de țară aliată Axei, deci ca stat inamic. Din această cauză, pentru oprirea războiului împotriva URSS, are loc o lovitură de stat prin care conducătorul țării, Mareșalul Ion Antonescu, este arestat cu scopul ca țara să treacă de partea Puterilor Aliate – SUA, Marea Britanie, URSS –, iar conflagrația să fie scurtată și România să nu devină teatru de război.
[2] Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, București, 2007, p. 63.
[3] Ibidem, p. 64.
[4] Ion Bucur, Lupta pentru putere. Instaurarea regimului comunist în România (1944-1947), Editura Universității din București, 2010, p. 255.
[5] Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 127.
[6] Ion Bucur, op. cit., p. 255.
[7] Ibidem., p. 256.
[8] Ibidem., p. 259.
[9] Ibidem., p. 268.
[10] Ibidem., p. 271.
[11] Ibidem. p. 273.
[12] Adrian Cioroianu, op. cit., p. 65.
[13] Burton Berry apud Ion Bucur, op. cit., p. 275.
[14] Ion Bucur, op. cit., p. 275.
[15] Ibidem., p. 275-276.
[16] Ibidem., p. 276.
[17] Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 128.

sursa foto – Manifestație de susținere a BPD în timpul campaniei electorale (Buletin de informare)