În Portugalia, toate drumurile te duc să mai vezi o dată Oceanul

de Mădălina Ion

Aceasta este o poveste despre Portugalia, țara fadoului, a vinului de Porto și a Castelului cu Portocali.

 A călători ar trebui să însemne cu totul altceva:
să zăbovești mai mult și să umbli mai puțin.

– J. Saramago

E sincer călătorul și recunoaște că a trebuit să se uite încă o dată la cele peste 2500 de fotografii pentru a-și putea aminti de toate locurile în care a ajuns în călătoria sa prin Portugalia; de întâlnirea cu oceanul, de Nazaré, de Castelul cu Portocali, de străduțele din Coimbra, de culorile Lisabonei, de râurile care străbat țara ca să se verse toate în ocean. Și mai trebuie să spună călătorul că a luat drumul Portugaliei fără niciun fel de așteptare. Și-a cumpărat singurul ghid al țării pe care l-a găsit în stoc pe elefant.ro și, cu o săptămână înainte de plecare, s-a documentat temeinic cu privire la orașele în care își va dori să ajungă, locurile pe care va vrea să le vadă și mâncărurile pe care le va încerca. O documentare care s-a dovedit ulterior a fi doar orientativă, pentru că a preferat călătorul să facă lucrurile așa cum le-a simțit. A ales să se bucure de drumuri la fel de mult ca de destinații și să se oprească ori de câte ori sufletul îi cerea să mai zăbovească puțin pe o bucățică de plajă sălbatică.

Din Marinha Grande până-n Coimbra și înapoi

Despre Marinha Grande nu cunoștea nici călătorul prea multe, exceptând faptul că se află la doar 10 kilometri depărtare de ocean și 150 de kilometri de Lisabona, capitala Portugaliei. Tot aici are călătorul prieteni buni, care au acceptat să-l găzduiască șase nopți, timp suficient pentru a cunoaște ținuturile din inima Portugaliei.

După un drum lung și greu, parcurs pe timp de noapte, din Barcelona cu avionul până în Porto, iar din Porto cu mașina până în Marinha Grande, și câteva ore de somn odihnitor, cum parcă n-a mai avut de mult, călătorul s-a trezit nerăbdător să cunoască oceanul. Cu stomacul gol și fără doza de cofeină atât de necesară într-o zi obișnuită, a plecat spre prima întâlnire cu oceanul.

Cerul era senin, iar soarele frumos, de parcă știau că este o zi importantă pentru călătorul său preferat. Iar oceanul… Oceanul s-a prezentat ca un gentleman. Și-a plecat valurile în fața lui, iar acesta, la rându-i, i-a mulțumit pentru zecile de nuanțe de albastru pe care i le-a dezvăluit, pentru spuma pe care i-a adus-o la picioare, pentru tunetul valurilor care se sparg în larg. Pentru că există. A fost întâlnirea perfectă.

În prima sa zi în Portugalia, călătorul nu și-a ridicat tălpile din nisip până la asfințit. A mers la Nazaré și s-a minunat de cele mai mari valuri pe care le-a văzut vreodată. A cochetat minute-n șir cu oceanul, a fotografiat și a zăbovit până când soarele s-a ascuns în marea de apă. S-a bucurat de lumina ca de cristal, de vaporii de apă aduși de valuri la mal și s-a plimbat pe plajă ca și cum s-ar fi plimbat în aurora lumii. A fost un moment solemn, pe care nu-l va uita vreodată. Iar dacă ar fi fost să se întoarcă chiar după acea zi acasă, la București, călătorul n-ar fi regretat. Ba dimpotrivă, ar fi fost recunoscător pentru șansa de a cunoaște acest petec de pământ hotărnicit cu oceanul.

Dar călătoria lui era abia la început.

În următoarea zi, călătorul a plecat spre Tomar să vadă Cetatea Templierilor, înscrisă pe lista patrimoniului cultural UNESCO. A plecat din Marinha Grande nu foarte devreme, pe un soare și un cer care prevesteau o zi primăvăratică. Dar pe măsură ce se apropia acesta de Tomar, norii începeau să se adune. Cu toate astea, au continuat să danseze pe cer după cum bătea vântul și nicio picătură de ploaie nu și-a făcut apariția, spre fericirea călătorului.

În Portugalia, iarna este sezonul portocalelor și mare i-a fost bucuria călătorului când, la intrarea în cetate, s-a găsit în mijlocul unei livezi de portocali. Oricât de rudimentar ar părea, trebuie să înțeleagă cititorul că plimbarea prin grădina cu portocali a însemnat pentru călător la fel de mult ca întâlnirea cu oceanul. Pentru că până acum nu mai avusese acesta ocazia de a mirosi florile de portocal. A fost o experiență care i-a bucurat toate simțurile, iar, de atunci, Cetatea Templierilor avea să fie cunoscută pentru călător drept Castelul cu Portocali.

Cetatea se impune triumfătoare deasupra orașului. Ea a fost ridicată pe ruinele unui vechi templu roman, în 1166, iar de atunci oferă vizitatorilor întregul repertoriu al arhitecturii și ornamenticii manueline. Călătorul a fost impresionat de dimensiunile impozante ale clădirii și de frumusețea ei. Dar, în ciuda acestui lucru, a constatat mirat că nu a întâlnit mai mult de zece vizitatori pe tot domeniul cetății, fapt care l-a întristat și bucurat în același timp pentru că, timp de trei ore, s-a simțit de parcă întreg Castelul cu Portocali era al lui.

Ziua s-a încheiat pentru călător cu încercarea de a vedea orășelul Fatima. Doar că, de data aceasta, ceața și noaptea s-au lăsat deasupra ținutului și au făcut ca drumul până la Sanctuarul din Fatima să fie de prisos.

Despre Coimbra citise călătorul în ghidul cumpărat cum că ar fi un oraș al literelor și al artelor, întins pe ambele maluri ale fluviului Mondego, lucruri care îl urcă în topul celor mai romantice orașe ale Portugaliei. De altfel, Coimbra a fost prima capitală a Portugaliei, devenită acum oraș universitar, pitoresc prin așezarea sa.

A parcat călătorul foarte aproape de centrul orașului și a pornit la pas în căutarea renumitei Universități din Coimbra, dar nu înainte de a trece pe la Oficiul de Turism pentru câteva recomandări. Doamna de la ghișeu s-a dovedit a fi foarte amabilă. Cu toate astea, călătorul a preferat să nu se lase constrâns de aceste recomandări, ci să se bucure de tot ceea ce avea să-i iasă în cale.

Cum a fost acea pastelaria[1], de pildă, în vitrina căreia călătorul a văzut cea mai mare bezea din lume. Bineînțeles că nu a rezistat ispitei și a intrat să-și ia doza de zahăr necesară pentru două săptămâni. Cu puțin cam prea multă energie, a plecat apoi călătorul în căutarea Universității, pe care avea să o găsească multe străduțe urcate mai încolo, domnind deasupra orașului.

Velha Universidade este instalată în fostul Palat Regal, reamenajat în 1724 pentru a deveni Paço dos Estudos (Palatul Studiilor). În Universitate se intră prin Porta Ferrea într-o curte interioară imensă. Din păcate, călătorul a nimerit într-o perioadă în care se lucra la reconstrucția clădirilor universității, motiv pentru care a simțit că nu se poate bucura așa cum ar fi trebuit de zidurile clădirii care-l înconjurau. A zăbovit, în schimb, la marginea curții, pentru că locul oferea o priveliște încântătoare asupra orașului. A imortalizat momentul și a plecat din nou la pas pe străduțele înguste ale orașului, până când soarele nu s-a mai văzut.

Un Crăciun altfel, cu nisip în loc de zăpadă și scoici în loc de sarmale

Crăciunul l-a găsit pe călător departe de cei mai dragi, cu frigiderul din Marinha Grande gol și fără niciun plan de a-și petrece ziua. S-a trezit, în schimb, cu-n chef nebun de a-și bea cafeaua pe plajă. Așa că a pus repede ibricul pe foc, a fiert cafeaua, a adăugat laptele și lingurița de zahăr și a plecat spre Praia da Vieira.

A zăbovit pe plajă toată ziua. S-a plimbat, a alergat și a dansat pe muzica oceanului. A desenat un brad de Crăciun în nisip, a ascultat colindele pe care le avea în telefon și a fost recunoscător pentru că este. A fost o zi agitată pentru ocean, dar liniștită pentru călător, la mijlocul căreia trupul începuse să se simtă înfometat. Așa că pentru prânz a decis călătorul să intre în localul de pe plajă care, spre surprinderea lui, era deschis. Acolo a servit călătorul scoici în loc de tradiționalele sarmale de Crăciun și nu și-a luat nicio clipă ochii de la ocean.

 Lisabona turistică

Din Marinha Grande a plecat călătorul spre Lisabona, unde avea să-și petreacă următoarele cinci zile. A parcurs drumul până în capitala Portugaliei pe autostradă și s-a minunat de infrastructura impecabil pusă la punct. Nu a putut călătorul să nu se întrebe cum se poate ca într-o țară mică cât Moldova României să fie toate orânduite în așa fel încât să-ți fie mai mare dragul de ea. Pe când în țara sa… Dar călătorul a preferat să-și ia gândul de la ce a lăsat în urmă și să se bucure de momentul prezent. Doar urma să cunoască singura capitală europeană cu ieșire la ocean, să se plimbe pe străduțele din Baixa, Alfama și Bélém și să admire clădirile decorate cu azulejos[2] și balcoane pline cu flori.

După ce s-a cazat într-un apartament tipic portughez aflat într-unul din cartierele mai moderne ale Lisabonei, călătorul a plecat să-și petreacă cea de-a doua jumătate de zi la Oceanariu. Auzise despre el că este cel mai mare din Europa și tare mult și-a dorit să-l vadă. Dar odată ajuns acolo, după 17 euro scoși din buzunar la intrare, călătorul a rămas foarte dezamăgit și dezgustat totodată de modul în care erau tratați pinguinii, de spațiul prea mic alocat animalelor acvatice și de toate neregulile ambalate frumos doar pentru a atrage cât mai mulți turiști. S-a simțit și călătorul prins în această capcană, iar prima experiență în Lisabona l-a lăsat cu un gust amar.

În cea de-a doua zi, călătorul a simțit nevoia de a lua o pauză de la Lisabona-cea-turistică, așa că a pornit spre Sintra, aflată la 26 de kilometri de capitala Portugaliei, o stațiune montană devenită patrimoniu cultural UNESCO datorită frumuseții construcțiilor și locurilor sale.

Prima oprire în Sintra a fost la Oficiul de Turism, acolo unde călătorul a cerut o hartă a stațiunii și câteva recomandări. Din tot ce și-a propus să viziteze, n-a reușit călătorul să vadă decât Castelo dos Mouros și Quinta da Regaleira tocmai pentru că domeniile celor două castele sunt atât de întinse și de frumoase încât i-ar fi trebuit călătorului câte o zi întreagă pentru fiecare. Dar timpul a fost scurt. Iar călătorul a plecat oricum cu tristețea că nu a reușit să vadă nici Palácio National da Pena și nici să se plimbe printre tarabele din târgul de antichități din duminica aceea. De aceea, călătorul și-a promis în gând că într-o zi se va întoarce aici și va petrece cel puțin o săptămână, timp suficient pentru a-și împăca sufletul.

Înapoi în Lisabona, călătorul a petrecut două zile în care a urcat și a coborât pe străduțele din cartierele vechi ale orașului, a zăbovit la fiecare miradouro[3] întâlnit în cale și a făcut sute de fotografii. A surprins o Lisabonă colorată, cu rufe întinse la uscat în fiecare balcon și muzică fado pe fundal, și o Lisabonă murdară, cu prea multe magazine de suveniruri și prea mult kitsch turistic. Și pentru a doua oară s-a simțit călătorul prins într-o capcană turistică cu care s-a conformat într-un final.

În următoarea zi, dis-de-dimineață, călătorul și-a luat la revedere de la Lisabona și a plecat pe calea drumului care duce spre Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei Continentale, locul unde se sfârșește pâmântul și începe marea (Camões).

Porto, sufletul Portugaliei

Drumul până în Porto a fost cel mai greu din toată călătoria. A plouat torențial, iar asta i-a diminuat călătorului vizibilitatea pe o distanță de mai bine de 200 km. Dar într-un târziu a ajuns cu bine în orașul care a dat numele țării și vinului național.

În Porto n-a petrecut călătorul decât două zile: ultima a lui 2015 și prima a lui 2016, urmând ca pe 2 ianuarie, cu noaptea-n cap, să ia avionul spre casă.

Cum timpul a fost foarte scurt, călătorul și-a petrecut ultima zi din an plimbându-se prin centrul vechi, spre punctele sale cele mai înalte, cu priveliști deasupra orașului traversat de estuarul fluviului Douro.

Noaptea dintre ani și-a petrecut-o călătorul pe podul Dom Luis I, construit cu tehnici asemănătoare cu cele ale ridicării Turnului Eiffel. De altfel, Porto este renumit pentru podurile sale peste fluviu. Scriitorul francez P. Mourand chiar a scris despre ele: Porto și-a culcat la orizontală turnurile sale Eiffel, făcând din ele poduri.

Și de acolo, de deasupra orașului, a salutat călătorul noul an și și-a pus dorințe pe care nu i le va dezvălui cititorului.

Prima zi a lui 2016 a fost întocmai pe sufletul călătorului. S-a trezit aproape de miezul zilei cu o dorință puternică de a bea o cafea bună. Așa că s-a îmbrăcat și a pornit la pas pe străzile orașului în speranța că va găsi măcar un loc deschis. Spre surprinderea călătorului, malul fluviului Douro forfota de oameni, iar localurile erau mai toate deschise. Dar călătorul își dorea liniște, așa că a pornit în căutarea unei pastelaria. Foarte curând, pe o străduță tare îngustă, a dat peste o ușă cu un abțibild TripAdvisor pe ea, care i-a inspirat încredere, așa că a intrat. Înăuntru a găsit călătorul patru mese, așezate două câte două, de o parte și de cealaltă a încăperii. La mesele din partea dreaptă nu stătea nimeni, dar în stânga o familie servea prânzul din prima zi din an. Părea că a dat buzna în casa cuiva, așa că și-a cerut călătorul scuze pentru îndrăzneala sa și a dat să plece. Dar nu a fost lăsat. Oamenii buni l-au poftit la masă și l-au servit din toate bunătățile portugheze. Călătorului i se părea că visează. Mâncărurile tradiționale, deserturile, vinul de Porto, toate i-au fericit pe dinăuntru trupul.

Chiar acum, călătorul mănâncă în Portugalia, în bucătăria lui Fernando și a lui Clarice, și are ochii plini de peisaje trecute și viitoare, timp în care îl aude pe domnul Fernando că-i mai toarnă niște vin de Porto în pahar în timp ce-i spune:

— Beba![4]

Aveți dor de ducă? Fiți chiar voi călătorii și descoperiți Portugalia voastră.

[1] În Portugalia, nu este străduță care să nu aibă pastelaria ei. Este un local tipic portughez, un fel de cafenea și magazin la un loc, unde călătorii pot comanda dintr-o mare varietate de mâncăruri rapide, prăjituri tradiționale și băuturi. Într-o pastelaria călătorul va întâlni întotdeauna oameni de-ai locului, care s-au oprit pentru a-și bea obișnuita cafea de dimineață.
[2] Cuvânt portughez de origine arabă pentru plăcile multicolore de ceramică. Utilizarea tradițională a acestui tip de faianță decorativă s-a transformat în timp într-o formă aparte de expresie artistică caracteristică Portugaliei, denumită arta azulejos.
[3] Miradouros sunt acele terase suspendate de unde poate fi contemplată frumusețea orașelor portugheze.
[4] Bea!

surse foto: arhiva personală a Mădălinei Ion