La radio, vreau să ajung la radiooo… e refrenul pe care l-am îngânat mulți dintre noi. Mai supraviețuiește radioul în epoca marilor ecrane și a tehnologiei?
Radioul supraviețuiește, dar se transformă. Nu mai e „cutia” aceea din care se aud voci și în jurul căreia se strângea întreaga familie când „se anunțau știri importante pentru țară”. Nu mai e nici locul de unde aflam ora exactă sau ce se întâmplă dincolo de România, sau chiar în țara noastră, când ascultam posturile străine în vremea comunismului. Radioul, cum spuneam, se transformă. E și pe internet, e și pe telefon, și se prinde peste tot. Dacă pierde teren nu o face pentru că rămâne în urmă tehnologic vorbind, ci pentru că imaginea – de exemplu – are un impact mult mai mare. Dar eu cred că întotdeauna vor fi oameni care – dintr-un motiv sau altul – vor asculta radioul. Indiferent dacă o fac pe internet sau la aparatul de acasă sau din mașină. Are un anumit romantism radioul. E mai intim si mai provocator.
Ce-i atrage pe oameni spre posturile de radio mai puțin comerciale?
Poate tocmai faptul că nu sunt comerciale și asta le permite să nu aibă ca principal scop o audiență cât mai mare. Pentru că, de multe ori, sub presiunea audienței, presa nu mai este interesată de calitate, ci de spectaculos, de știri bombă, exclusivități și – uneori – de depășirea limitei, pentru a șoca audiența. Cred că posturile de radio mai puțin comerciale reușesc să rămână într-o zonă a normalității și să vorbească pe înțelesul tuturor despre lucruri firești, care ne afectează viața.
20 de ani în această meserie. Cum a evoluat lumea presei în tot acest timp?
23 de ani! Depinde din ce unghi de vedere privești lucrurile. Când am început să lucrez în presă, în iunie 1990, în orașul meu natal – Giurgiu – era un singur ziar, care apărea o dată pe săptămână. Acum sunt 6 publicații, 2 televiziuni și 2 posturi de radio, la o populație de 70.000 de locuitori. Dacă ne referim, însă, la evoluția conținutului presei, atunci pot să spun că a fost o perioadă scurtă, după Revoluție, în care presa și-a jucat rolul de militant. Ziariștii credeau în libertatea obținută în 1989 și se bucurau de ea. Apoi, presa s-a transformat rapid în afacere și ziariștii au trebuit să înțeleagă că libertatea lor depinde, de fapt, de interesele patronului sau de interesele partidului care finanțează un ziar sau un post de televiziune. Presa și-a jucat din plin în ultimii 20 de ani și rolul de manipulator al opiniei publice. Ne amintim celebra lozincă „Mințiți poporul cu televizorul”… Asta se întâmplă, până la urmă, peste tot în lume. Important e să se păstreze un echilibru. În prezent, după părerea mea, presa este dominată, pe de-o parte, de tendința de tabloidizare, de senzaționalism, în fuga după audiențe, iar pe de altă parte, de influența politicului. Nu de puține ori s-a spus că presa popularizează non-valori și face asta de ani de zile. De multe ori m-am întrebat când sau cum se va opri această eră a senzaționalismului și a suburbanului în presă. Schimbările se fac greu. Am ajuns, însă, să cred că singura speranță ar fi să se schimbe publicul, înaintea presei. Și cred că lucrul acesta începe să se întâmple. Tot mai mulți oameni selectează informația, fac diferența.
Faceți parte dintre jurnaliștii care încă mai fac muncă de teren. E greu să o iei la pas pentru a descoperi oameni, locuri, povești?
Nu e greu, dacă o faci cu interes și dacă-ți place. Mai mult decât atât, e minunat, chiar dacă nu e întotdeauna simplu . E minunat tocmai pentru descoperirile de care vorbeai: oameni, povești, locuri. La Radio România Actualități există o emisiune de documentare radio, care chiar asta prezintă: oameni, povești, locuri. Și ai spune că după mai bine de 20 de ani de meserie le-ai făcut și le-ai văzut pe toate. Eu încă nu m-am plictisit. Mereu aflu lucruri noi, mereu meseria asta mă pune în situații neprevăzute. E adevărat că există o rutină, ca în oricare meserie. Dar atunci când zici că te-ai săturat, atunci apare un subiect sau un personaj care te fascinează și o iei de la capăt cu aceeași curiozitate și cu aceeași pasiune.
Care sunt satisfacțiile, personale și profesionale, după o zi de teren?
Satisfacțiile sunt atunci când reușești la o conferință să pui întrebarea care provoacă cel mai interesant răspuns, pe care-l preiau toți colegii din presă. Sau atunci când obții un interviu în exclusivitate, când un ascultător îți scrie sau te sună, când vezi un subiect acolo unde alții nu îl văd, când simți că există – cum îmi place mie să spun – un „Dumnezeu al ziaristului”, care-l ajută în situațiile limită… și lista ar putea continua. Pentru că e o meserie care îți dă multe satisfacții, dacă o faci cu pasiune și cu bună credință.
Există vreun loc în care nu credeați că veți ajunge vreodată, dar pe care ați avut șansa să-l descoperiți datorită profesiei? Ce impact a avut asupra dumneavoastră o astfel de experiență?
Cred că în niciunul din locurile în care am ajuns ca jurnalist nu credeam că voi ajunge. Adică, niciodată nu m-am gândit că o să dorm în casa unor necunoscuți, într-un sat de munte izolat și fără lumină. Niciodată n-am crezut că o să beau o cafea turcească în casa unui fost locuitor de pe insula Ada-kaleh, dispărută în anii 70. Niciodată n-am crezut că o să văd casele inundate din Rast și că o să petrec noaptea de Înviere cu sinistrații. N-am crezut că o să ajung în Irak sau în Kosovo și că o să-mi fie și frică, dincolo de „vitejia” afișată. N-am crezut că o să văd orfelinatele României imediat după Revoluție și că imaginile de acolo nu o să le uit niciodată. Tot ce am făcut în meseria asta sunt lucruri pe care nu le-am visat niciodată. Și fiecare în parte m-a ajutat nu doar ca ziarist, ci și ca om.
Ce face diferența între un jurnalist bun și unul mai puțin bun?
E o întrebare la care nu prea știu ce să-ți răspund. Cred că e o graniță foarte delicată, de care poți trece foarte ușor. Dacă stau și mă gândesc, cred că diferența este că cel bun știe că niciodată nu știe tot, recunoaște când a greșit, știe să asculte și – foarte important – reușește să fie obiectiv, chiar și într-o situație care poate îl afectează direct.
Cum se îmbină reportajul scris cu reportajul radio? Care dintre cele două ajung mai rapid la consumatorul de media?
Nu strică dacă le faci pe amândouă. Dimpotrivă. Uneori, când scriu, am tendința să subliniez lucruri care țin de atenția auditivă, de parcă aș face un reportaj pentru radio. Am impresia că sunt „cu toate simțurile la mine”, că sunt jumătate reporter radio, jumătate presă scrisă. Cred că reportajul – indiferent de forma lui: scris, TV sau radio – reîncepe să câștige teren, ceea ce mă bucură enorm. Deși, observ că și reportajul trece prin niște transformări. Uneori, tinde să fie mai mult literatură și cred că în felul ăsta își pierde un pic din precizie, iar la un moment dat nu mai știi unde e reportajul jurnalistic și unde e ficțiune. Reportajul e acela care, citit peste ani de zile, îți arată cum era viața într-un loc sau altul, cum se schimbau lucrurile, cum gândeau oamenii, și te ajută să înțelegi de ce s-au întâmplat anumite lucruri… nu acela care îți arată cât de talentat e autorul. De fapt, și reporterul are nevoie de talent, dar pentru a observa, pentru a asculta, pentru a înțelege și pentru a scrie obiectiv și simplu – fără excese de nici un fel și fără a fi superficial – despre ceea ce află.
Cu ce probleme se confruntă jurnalistul României de azi? Care sunt cele mai dificile lucruri în această meserie?
Jurnalistul de azi poate că se confruntă cu aceleași probleme ca acum 25 sau ca acum 50 de ani – dar la alt nivel. Există o glumă din perioada interbelică. Un tânăr vrea să se facă jurnalist, iar șeful îi spune: „e foarte simplu. Scrii subiectul și predicatul, iar dacă vrei să folosești un adjectiv, mă întrebi mai întâi pe mine.” Cred că în multe redacții e valabil și azi. Iar mulți ziariști se conformează pentru că au rate de plătit sau familii de întreținut. Nu e o regulă, bineînțeles. Dar cert e că un ziarist găsește cu greu un loc în care să-și facă meseria fără nici un fel de constrângeri (financiare sau editoriale). Predomină, așa cum spuneam, politizarea și tabloidizarea presei.
Care sunt principalele trăsături pe care ar trebui să le aibă tinerii care aspiră spre cariera de jurnalist și cum ar trebui să își construiască drumul spre o astfel de lume?
În primul rând, să nu plece de la premisa că un jurnalist este o vedetă. Apoi, să poată să fie obiectiv, să observe, să asculte, să înțeleagă, să scrie simplu, să extragă esența, să pună în context, să nu spună niciodată „eu nu mă duc la … (eveniment, conferință, ș.a.m.d.)”. Să se ducă peste tot și să încerce să învețe ceva din fiecare loc și să găsească acolo lucruri pe care alții nu le descoperă. Iar dacă există toate astea, drumul se va croi de la sine. Cu pasiune, răbdare și multă muncă.
—
Liliana Nicolae s-a născut la Giurgiu, pe 24 mai 1969. A debutat în presă în 1990, în oraşul natal, în primul ziar apărut acolo după Revoluţie. A continuat să scrie şi la alte ziare, a lucrat ca jurnalist de agenţie, apoi în radio. Din 1995 a fost corespondent la BBC World Service, redacția în limba romînă, pentru ca din 1999 până în 2008, la închiderea redacției, să lucreze ca redactor la Biroul BBC de la Bucureşti.
Din 2008 este jurnalist Radio România Actualităţi, unde face reportaj și documentar radio. Publică frecvent la pagina de reportaj a revistei de cultură “Dilema Veche” . A fost în Irak, Kosovo şi Transnistria, de unde a scris mai multe reportaje. De-a lungul timpului a primit numeroase premii pentru reportaj (Premiul pentru cel mai bun reportaj radio, acordat de Clubul Român de Presă în 2003; Premiul “Reporter European”, acordat de Parlamentul European în 2008; Premiul pentru cel mai bun articol de presă scrisă, acordat de Agenţia RADOR în 2009; Premiul “Jurnalistul – actor social”, 2010, acordat de UZPR; Premiul pentru cel mai bun reportaj radio, RADOR, 2011; Calificarea la faza finală a Festivalului internaţional de documentare radio PRIX Europa – 2010 şi 2011).