Despre incertitudine sau cum să cumperi un Dumnezeu

Dintotdeauna am avut incertitudini, ca toată lumea de altfel. Mereu mi-am pus întrebări referitoare la nemurirea sufletului, la cât de departe ar putea ajunge un om cu adevărat ambiţios, unde a început într-adevăr lumea şi unde se va termina şi multe alte astfel de întrebări pe care, să vă spun sincer, mi le pun de cele mai multe ori înainte de a adormi sau, în unele situaţii, ca să mai amân somnul. Şi uite aşa, pe principiul zicalei Vorbeşti ca să nu adormi, obişnuiesc să analizez prea mult, sfârşind întotdeauna prin a-mi aminti celebra reclamă ce se termina cu replica: Dar mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?

Desigur, o să-mi spuneţi că şi vouă vi s-a întâmplat. De fapt, vi se întâmplă tot timpul. Vă treziţi dimineaţa cu ochii întredeschişi, urând din toţi rărunchii sufletului alarma amânată cel puţin 15 minute, cu gânduri alimentate de monotonia unei zile de luni plictisitoare, cu licoarea-minune care vă readuce cu picioarele pe pământ. Ajunşi la destinaţie, vă faceţi cât de bine puteţi datoria, trăind permanent printre detalii şi aparenţe, cu impresia unui viitor măreţ care va merita toată osteneala depusă într-un prezent incert. Seara, ajunşi acasă, printre două zâmbete şi trei guri de ceai, pierdeţi noţiunea timpului citind şi recitind citate ale unor oameni celebri care ne spun cât de diferiţi suntem unii de alţii, cât de speciali, minunaţi şi predestinaţi unei vieţi incredibile am putea fi dacă ne-am trezi la realitate. Apoi puneţi capul pe pernă şi luaţi de la capăt şirul întrebărilor fără sfârşit. Totuşi, înainte de a atinge apogeul, vă întrebaţi: Doamne, sunt eu oare omul-minune? Şi dacă da, cât de minunat sunt? Doamne, dar dacă nu sunt? Doamne!

1368628934O umbra de norAceste gânduri mi-au trecut prin minte aflându-mă la Fratelli Espresso Bar, în timp ce vizionam scurtmetrajul O umbră de nor. Desfăşurată în seara de Halloween, conferinţa i-a avut ca invitaţi pe Radu Jude, regizorul scurtmetrajului, şi pe Ada Solomon, producătoare de film, cei doi împărtăşind cu cei prezenţi gânduri, experienţă şi o cultură impresionantă în materie de filme.

Dumnezeu. Credinţă. Religie. Oameni religioşi, dar care nu dau doi lei pe viaţa altora. Un Dumnezeu prea mare pentru unii, inexistent pentru alţii, incert pentru majoritatea. Icoane în vitrine, broşuri despre importanţa Bibliei. Trăim într-o lume în care abia putem să diferenţiem marketingul de credinţa adevărată. Noroc cu mesajele de pe blocuri, ce ne îndeamnă: Priveşte cerul…, care ne mai scot de sub influenţa capitalismului şi ne mai dau de gândit. Scurtmetrajul se face remarcat prin transmiterea unor astfel de  mesaje. Filmul surprinde viaţa unui preot, prins între datoria de a propovădui credinţa şi lumea capitalistă. Mergând în casa unei familii pentru a spovedi o femeie aflată pe moarte, acesta se izbeşte de realitatea unei credinţe superficiale. Familia acestei femei face parte dintr-o categorie destul de des întâlnită. Pe de o parte se află nora acesteia, care pretinde a fi religioasă, dar ajunge în final să-l acuze pe preot de moartea soacrei sale, motivând că rugăciunea rostită nu a fost potrivită; iar pe de altă parte îl întâlnim pe soţul nelămurit în privinţa a ceea ce presupun raiul şi iadul şi care adoptă un ton sarcastic, putând foarte bine să vorbească în aceeaşi manieră despre scumpirea pâinii sau despre cât de mici sunt salariile medicilor. Acestui scenariu i se adaugă fiul adolescent al celor doi, care fumează cu nonşalanţă de faţă cu preotul, o firmă de servicii funerare numită Stairway to heaven şi nelipsitul comic de situaţie prezent de-a lungul acţiunii.

O umbră de nor a luat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo, desfăşurat între 16-24 august şi, deşi deschide numeroase controverse în ceea ce priveşte mesajul transmis, se înscrie între filmele care deschid cele mai savuroase interpretări.

Totul în jur este incertitudine. De la ziua următoare până la întâlnirea neprevăzută cu oameni mai mult sau mai puţin agreaţi, de la gânduri sub clar de lună sau rostite în golul camerei reci până la frământările numai de noi ştiute. După ce ne bem ceaiul de seară, mai urmărim un episod din serialul preferat, adormim cu gândul la ziua de mâine şi parcă devenim puţin evlavioşi în timp ce în minte ne auzim încă rostind: Doamne, sunt eu oare omul-minune? Şi dacă da, cât de minunat sunt? Doamne, dar dacă nu sunt? Doamne!

sursa foto