Cetăţeanul turmentat, conturat în literatură de I.L.Caragiale, reprezintă omul simplu, alegătorul mereu ameţit şi confuz pentru că tot ceea ce se întâmplă în zona politicului este neclar şi incoerent. De multe ori, uitându-mă la clasa politică actuală, m-am simţit asemenea celebrului personaj. Un sistem politic corupt, unde poţi cumpăra un vot cu o pungă de făină sau o sticlă de ulei, unde auzi pe toată lumea spunând: România – ca la noi la nimeni!
Cumpărarea voturilor este un subiect adus în discuţie de fiecare dată când vorbim despre alegerile din România. Această practică nu este o invenţie a secolului XXI, aşa cum am fi tentaţi să credem, ci o practică întâlnită destul de des în istoria lumii. Oricât de surprinzător ar părea, chiar şi marele Carol Quintul nu ar fi fost încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman dacă nu ar fi cumpărat voturile electorilor. Dar pentru a înţelege mai bine evenimentele trebuie să urmărim firul cronologic.
În anul 1500, la Grand, se naşte Carol, fiul arhiducelui de Austria Filip cel Frumos şi al Ioanei a Castiliei, burgund pe linie paternă, fiind urmaşul lui Carol cel Mare. Viaţa la curtea Ţărilor de Jos burgunde l-a influenţat mult în tinerețe, având parte de o educaţie aleasă. Carol l-a avut ca tutore pe Adrian de Utrecht, mai târziu Papa Adrian al VI-lea.
La moartea tatălui său, în 1506, Carol devine suveran al Ţărilor de Jos. Zece ani mai târziu, la moartea bunicului său, este proclamat rege al Castiliei şi Aragonului sub numele de Carol I. Carol a fost acceptat ca suveran, deşi spaniolii nu erau prea încrezători în statutul său de împărat, considerându-l un „străin”.
În anul 1519, moartea lui Maximilian I pune în dificultate Sfântul Imperiul Roman de Neam Germanic, neexistând un succesor direct. Imperiul era destul de fragil – ameninţat din interior de reforma lutherană şi din exterior de ofensiva Imperiului Otoman.
Lupta pentru tronul Imperiului Roman se va duce între Carol I şi Francisc I al Franţei. Electorii care aveau ultimul cuvânt de spus în desemnarea viitorul împărat erau principii – arhiepiscopii de Terès, de Mainz şi de Köln, regele Boemiei, ducele de Saxa, contele palatin al Rinului şi margraful de Brandenburg. Regulamentul luptei electorale era strict, dar exista un singur lucru care conta la final: banul. Cu alte cuvinte, cine vrea să devină împărat trebuia să cumpere voturile electorilor.
Francisc I oferă suma de 400.000 de scuzi[1] (o tonă şi jumătate de aur) cu scopul de a cumpăra voturile. În timpul acesta, Carol I cere ajutor bancherilor pentru a aduna suma necesară în vederea obţinerii coroanei Imperiului Roman. De cel mai mare ajutor îi va fi familia Fugger, la care se vor adăuga sumele primite de la familia Wulser, de la clanurile genoveze şi de la florentinii Gualterroti. Astfel, Carol I reuşeşte să obţină titlul de împărat în schimbul sumei de 850.000 de florini[2] (două tone de aur).
Reuniţi la Frankfurt, la 28 iunie 1519, electorii îl desemnează pe suveranul Carol I împărat al Sfântul Imperiul Roman de Neam Germanic. Pe 23 octombrie 1520, la Aix-la-Chapelle, Carol I al Castiliei şi Aragonului primeşte coroana imperială şi devine Carol al V-lea sau Carol Quintul. A trebuit să se confrunte încă de la început cu problemele interne ale Imperiului cauzate de afişarea celor 95 de teze de către Martin Luther în 1517. Prima tentativă de conciliere cu Martin Luther eşuează în 1521. Mai târziu, în 1530, principii germani protestanţi formează Liga de la Schmalkalden împotriva lui Carol Quintul, însă vor fi învişi de trupele acestuia la Mühlberg în 1544. Această problemă internă îşi va găsi rezolvarea prin semnarea Păcii de la Augsburg (1555) prin care se consacră împărţirea Germaniei pe criterii religioase – cujus regio, ejus religio[3]. Astfel, germanii trebuie să se convertească religiei principelui lor însă aveau libertatea de a se stabili pe un alt teritoriu al cărui suveran are altă confesiune religioasă.
În plan extern Carol trebuia să se confrunte cu vechiul său rival, Francisc I, pe care îl va învinge în bătălia de la Pavia (1525) şi pe care îl va ţine captiv la Madrid. Rivalitatea dintre ei părea că luase sfârşit când au devenit, în urma unei înţelegeri matrimoniale, cumnaţi, dar lucrurile nu stăteau deloc aşa. Ghidându-se după principiul „duşmanul duşmanului meu e prietenul meu”, Francisc I încheie o alianţă cu Suliman Magnificul, sultan al Imperiul Otoman încă din 1520 şi un alt rival important a lui Carol Quintul. În anul 1544, pacea încheiată între Francisc I și Carol Quintul a pus un final temporar alianței dintre Franța și Imperiul Otoman. Armatele spaniole obţin o victorie importantă împotriva trupelor sultanului Soliman, la Tunis, în 1535. După o victorie à la pyrrhus[4], imperiul începe sa dea semne de oboseală după atâtea lupte, la fel şi conducătorul său.
Îmbătrânit înainte de vreme şi eşuând în încercarea sa de a făuri o Europă unită sub stindardul catolicismului (cel mai probabil având ca exemplu politica de expansiune a lui Carol cel Mare), Carol Quintul renunţă în 1556 la puterea pe care o deţinea, în favoarea fiului său, Filip, considerându-l capabil să conducă atât Ţările de Jos, cât şi Spania, tronul Sfântului Imperiu Roman revenind fratelui său, Ferdinand. Probabil că această decizie a venit şi din cauza problemelor sale de sănătate. Carol a suferit de un maxilar inferior extins, o deformare care s-a înrăutățit în viitoarele generații habsburgice. El se chinuia să mestece mâncarea în mod corespunzător și, prin urmare, întreaga viață a avut probleme cu indigestia, suferind, în acelaşi timp, şi de epilepsie.[5] Carol Quintul se va stinge din viaţă în 1558 la mânăstirea Yuste din Extremadura, unde se retrăsese după abdicare.
Asemenea înaintaşului său, Carol cel Mare, care a fost portretizat de către Eginhard în încercarea sa de a schiţa împăratul perfect, Carol Quintul apare şi el ca personaj literar, amintindu-ne şi de legătura de sânge dintre cei doi mari împăraţi. În opera sa, Hernani, publicată în 1830, Victor Hugo creează portretul lui Carol Quintul, conștient de îndatoririle ce îi revin după alegerea sa ca împărat, rugându-se la mormântul lui Carol cel Mare.
Carol Quintul a fost şi va rămâne o mare personalitate a lumii datorită realizărilor sale ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, iar faptul că a ajuns în această funcție cumpărând voturile a rămas o informaţie menţionată de multe ori doar în colţul unei pagini.
Politica este, până la urmă, o ştiinţă şi o artă, care reprezintă totalitatea de scopuri și obiective urmărite de clasele sau grupurile sociale în lupta pentru interesele lor, precum și metodele și mijloacele cu ajutorul cărora se ating aceste scopuri și obiective. Într-adevăr unele tehnici le putem cataloga drept neortodoxe, iar în cazul lor numai timpul le poate dovedi utilitatea.