Criza generală a societății moderne supertehnologizate e însoțită de o profundă criză psihologică și morală a personalitații omului secolului XXI. Individul se simte tot mai izolat de societate, incapabil să își găsească echilibrul sufletesc; această stare de spirit se traduce adesea, pe planul expresiei artistice,  printr-o  cedare în fața globalizării, în fața disperării, prin renunțarea la orice valori. Singurătatea e „boala secolului”. Nesiguranța, deruta, tensiunea nervoasă au devenit realități curente. Într-o lume golită de valori, omul se simte singur și captiv. Distracția nu mai este o formă de reconfortare a spiritului, ci un mijloc de a obține râvnita stare de abulie, de beție a simțurilor; acesta e tipul de spectator pe care tinde să îl formeze arta comercială de duzină. Comic-urile, thrillerele, sexualismul dezlănțuit pe scenele bulevardiene, obsesia reclamelor, agresivitatea programelor televiziunii vin în întâmpinarea psihozei colective și o alimentează. Oamenii sunt din ce în ce mai sceptici față de ceea ce li se spune. Esența fenomenului apare omului din societatea modernă, spectatorului, sub o formă mistificată pe care discursurile politice, presa, televiziunea, reclama nu fac decât  să o consfințească.

Plecând  de la această constatare, „antiteatrul” pesimist transplantează miturile pe scenă, exprimă angoasa în fața impenetrabilului, imposibilitatea de a comunica. Ori teatrul este în primul rând comunicare, pentru că teatrul este un limbaj complex, alcătuit din mai multe tipuri de limbaj – verbal, obiectual, gestual.

Teatrul este pretextul întâlnirii lor și totodată al revitalizării lor. Teatrul este o sinteză a diverselor mijloace artistice și este definit de estetică drept un dialog între scenă și sală, între artiștii creatori ai spectacolului și spectator.

Trebuie să privim realitatea așa cum este: publicul nu constituie o masă unitară, cu gust estetic format, total refractara solicitarii compromisului neartistic. O bună parte a lui se lasă furat de așa-zisele „experimente teatrale”. Dar ca să trăiască, scena nu trebuie să ofere continuu, ca pe bandă rulantă, teatrul experimental, ci, dimpotrivă, să urce pe coturni, făcând mai ușoară lupta contra ispitelor mediocrității și formând treptat un spectator care să opună rezistență subprodusului teatral, cu tot riscul ca în condițiile actuale de suprasolicitare a divertismentului, anumite spectacole de ținută să găsească mai greu audiența, în favoarea celor cu așa-zisa „rețetă sigură”. Cu toate plânsetele și nemulțumirile pe care le auzim în mass-media din partea directorilor de teatru, se alocă sume considerabile în sectorul cultural-artistic. Întrebarea vine de la sine: cum sunt administrate ele? Rentabilitatea nu trebuie înțeleasă în sens „mandatar”, ci obținută în cele din urmă prin folosirea subvențiilor acordate, tocmai în scopul formării gustului spectatorului. Altminteri, dacă e „sigură”, de ce să mai subvenționăm rețeta?

Reclama agresivă face parte din cotidian 24 de ore din 24, non-stop, la televiziune, în ziare, pe clădiri. Se face reclamă la orice, de la Pampers la prezervative, de la lenjerie intimă la excursii și restaurante și multe altele care ne fac viata mai bună și mai frumoasă. Un singur domeniu este însă mai slab reprezentat: cel cultural. În afară de obișnuitul, zilnicul program de spectacole și de câteva casete prin ziare, publicitatea pentru spectacolele de teatru este anemică. Mult discutata problemă a publicului nu poate fi separată de cea a publicității. Nu e totul să faci spectacole interesante, trebuie să le și lansezi. Să le promovezi prin mijloacele cele mai diverse și atrăgătoare. Unele afișe sunt monotone, înghesuite pe panouri într-o harababură cvasitotală, concepute nepractic, neinformativ. Unele teatre au afișe frumos ilustrate, color; nu poți ști însă în care seară își joacă o piesă, în care alta. Afișele sunt generale, făcute parcă pentru eternitate. Ori ochiul spectatorului trebuie frapat de fiecare dată cu ceva nou. El se întreabă: ce pot vedea azi? La ce mă duc săptămâna asta? Ce se pregătește? Răspunsul la aceste întrebări face parte din arta lansării unui spectacol, al întreținerii interesului pentru el și depinde exclusiv de politica managerială a fiecărei instituții de cultură și artă.

S-a dovedit, nu numai teoretic, ci și practic, că  un contact al teatrului cu publicul doar în sală nu mai este suficient. De aceea trebuie căutate modalități noi de atragere a spectatorilor. În relația teatru-public, foarte importantă este existența comunicării, a  dialogului. Acest dialog care trebuie să se desfășoare în mod deschis, sincer, principial cu dorința de a exprima opiniile reale ale beneficiarului de teatru și mai ales pentru a afla, pentru a găsi cele mai bune soluții ale alcătuirii repertoriului în funcție de gustul și cerințele spectatorului, valorificării lui scenice, contactului permanent cu publicul. Conducătorii de teatre și creatorii  trebuie convinși de necesitatea de a asocia publicul <la faza de concepție> a activității lor, nu numai în cea de <receptare>, și de a organiza dezbateri cu publicul despre spectacolele stagiunii, cât și despre viitoarele proiecte, pentru că în fond spectatorul este beneficiarul tuturor strădaniilor artiștilor. Invitând publicul la dezbateri îl obișnuim să recepteze mai atent spectacolele, să se exprime liber și să sistematizeze și motiveze opiniile, să se informeze obiectiv și mai amănunțit despre viața teatrală, să își exercite spiritul critic.

În această ambianță se îmbogățește dialogul constructiv, prin care fiecare participă la căutarea adevărului, punerea în evidență a valorilor, a sensurilor și chiar a perfecționării actului teatral.

Într-o asemenea dezbatere se poate dirija atenția spectatorului spre toate elementele componente ale imaginii scenice: text, interpretare, regie, scenografie. Astfel, publicul se poate familiariza cu realizarea scenică a unui spectacol.

Teatrul ca instituție și fenomen cultural trebuie să fie interesat în destinul său social de faptul că frecventarea sa are drept rezultat îmbogățirea experienței de viață a spectatorului, o mai bună integrare în mediul social, o lărgire a orizontului cultural și o aprofundare a educației estetice.

Teatrul este o școală a modelării conștiințelor și, alături de text, concepție regizorală și interpretare trebuie să acționeze și procesul de înnoire și de diversificare a relațiilor cu publicul, astfel încât să redăm acestuia una dintre valențele sale cele mai vechi, aceea de artă populară.

sursa foto