Asupra lui însuşi, a propriului trup şi spirit, individul este suveran. (J.S. Mill)
Textul de faţă, cu mici modificări, face parte dintr-unul mai mare, scris în clasa a XI-a, cu fervoarea liceană şi pathosul specific. De aceea, mini-articolul de faţă a fost scris mai degrabă ca exprimând o atitudine, un afect într-o manieră literarizată (presărat cu unele valenţe biblice), cu respectarea, bineînţeles, a realităţilor istorice, decât ca un eseu riguros cu caracter pur informativ.
Facerea şi (de)căderea. Geneza comunismului este simplă: la început au fost forţa şi minciuna. Şi-a spus Moscova: să fie abolită monarhia şi să fie proclamată Republica Populară Română. Şi s-a făcut întocmai. Şi a văzut Moscova că este bine. Preluarea puterii de către comunişti prin impunerea cu forţa a guvernului condus de Petru Groza la 6 martie 1945, câştigarea alegerilor prin fraudă în 19 noiembrie 1946 şi abdicarea regelui Mihai în 30 decembrie 1947 au pus bazele noii ordini naţionale în care poporul era subjugat intereselor partidului. Naţiunea, în sens general, a dobândit o nouă calitate, a cărei menire reiese fără echivoc din denumirea consacrată oficial în Constituţia RPR din 24 septembrie 1952: oamenii muncii de la oraşe şi sate.
Zilele următoare ale creaţiei comuniste. Iconomia socialistă. A urmat dictatura socialistă, pas cu pas. Pentru că doar nomenclatura şi şefia partidului contau, ei trebuiau să manipuleze întreaga activitate economică a ţării. Sugestiv se exprima, de altfel, Argetoianu: Lichele din toată ţara, uniţi-vă!. Pământul a fost luat ţăranilor; întreprinderile, băncile au trecut în proprietatea statului, fiind naţionalizate. În anii ’50 aveau să fie luate şi locuinţele. Opozanţii voinţei de fier a conducătorilor erau puşi în închisoare şi reeducaţi, astfel că în scurt timp cei care n-au încetat să gândească aveau să fie repede reduşi la tăcere. Cultura a fost rusificată, fiind trecute la index valorile culturii naţionale, istoria a fost modificată, văzută altfel prin Mihail Roller, fantoma roşie a istoriografiei româneşti. Biserica a fost persecutată, preoţi şi monahi au fost puşi în închisori. Relaţiile cu Occidentul erau interzise, România s-a închis în turnul de fildeş sovietic de la înălţimea căruia îşi deplângea singură destinul. Securitatea apăra turnul, cenzura şi propaganda îl făceau frumos la vedere, neputinţele poporului îl hrăneau. Dimensiunile politică, economică şi socială puteau fi descrise prin cele 6 paradoxuri socialiste, evidenţiate de către istoricul Florin Constantiniu în lucrarea O istorie sinceră a poporului român:
[…] şomajul este zero, dar nimeni nu munceşte; nimeni nu munceşte, dar planul (economic) este depăşit; planul este depăşit, dar magazinele sunt goale; magazinele sunt goale, dar frigiderele sunt pline; frigiderele sunt pline, dar toată lumea e nemulţumită; toată lumea e nemulţumită, dar la alegeri partidul obţine 99,99 % din voturi.
În contra acestor argumente încă mai pledează astăzi românul nostalgic trecut sau nu prin Şoimii Patriei, prin Uniunea Tineretului Comunist şi prin Partidul Comunist Român, încunarea mult râvnită, proces de educare asemănător prin consecinţele distopice cu felul de creare a oamenilor din Minunata lume nouă, invocând argumentele clasice: locul de muncă sigur şi apartament la oraş. Argumentul izolat nu e deloc greşit, dar produce o eroare, prin faptul că democraţia postdecembristă grav bolnavă, şi astăzi încă simptomatică, nu ar trebui decât să determine dorinţa îmbunătăţirii ei, şi nu o reîntoarcere la epoca de tristă amintire.
În ultima parte a regimului, ridicarea construcţiilor faraonice (Casa Poporului, Transfăgărăşanul, Canalul) care au depăşit potenţialul economic al ţării, la care se adaugă ambiţia incomensurabilă a lui Nicolae Ceauşescu de a plăti datoria externă, au dus la raţionalizarea produselor alimentare, a utilităţilor. Goana după alimente devenise un sport naţional, cozile la mâncare se confundau cu metroul. Ana Blandiana foloseşte în poezia Eu cred expresia popor vegetal: Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde astfel liniştea/ În care ne aşteptăm desfrunzirea?/. Oamenii se împărtăşeau – cum se spune în Evanghelie? – din firimiturile care cad de la masa stăpânilor. Săracul Lazăr, simbolul unei naţiuni. Situaţia părea că ajunsese la limitele suportabilităţii.
Până la urmă, spiritul de ascultare al românilor, atât de consolidat atâta amar de vreme, a izbucnit şi s-a revoltat, după ce a promovat de nevoie politica scrâşnitului din dinţi o jumătate de secol. La finele anilor ’80, pe stomacul gol, când penuria de alimente devenise ceva firesc, spiritul revoluţionar ieşi la iveală şi răsturnă tăvălugul totalitar. Copacul din poezia menţionată s-a revoltat până la urmă (Eu cred că suntem un popor vegetal-/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?). În 1989, PIB-ul României concura cu cel al Albaniei pentru ultimele locuri în clasamentul european, 45% din populaţie trăia în zona rurală, procentul cel mai ridicat din Europa. Fărămiţate complet, domeniile politic, economic şi cultural, instituţiile etc. aveau nevoie de o reformare profundă şi de un excelent joc democratic pentru a-şi reveni.
În Ziua a 6-a, comunismul nu a reuşit să creeze omul nou, după chipul şi asemănarea sa. Modelarea s-a oprit la momentul ’89, când râvnitul om nou, un om al muncii, (re)devenea un om al libertăţii şi împlinea odată cu Revoluţia, vestită cu trâmbiţe din Bucureşti până în Timişoara, apocalipsa comunistă. Ultimul jug, acesta, de oţel, cel mai greu de dus, după jugul de lemn otoman şi cel de fier austriac, a fost şi el dat jos. La fel ca în Posibilitatea unei insule, unde eroul din specia neo-umană devenea nostalgic când se gândea la specia umană, redobândindu-şi în final umanitatea prin câştigarea libertăţii, experienţa comunismului ne învaţă, printre altele, că esenţa umană a libertăţii nu poate fi în mod definitiv suprimată.