La o primă vedere, titlul acestui articol poate părea aparent surprinzător, dat fiind că protestele prezente din Turcia au pornit de la o manifestație menită să se opună construcției unui mall pe locul parcului central Gezi de lângă Piața Taxim, în Istanbul. Totuși, în spatele mișcării se ascund forțe ce determină tensiuni sociale cu o lungă tradiție în republica mediteraneană și care îi animă și azi pe manifestanți. Perspectiva de mai jos e tributară în mod strict propriei mele experiențe ca voluntar EVS în orășelul universitar Muğla, din apropierea coastei de vest a Turciei. Rândurile de mai jos vor reflecta astfel o interpretare proprie a interacțiunii mele din ultimele opt luni cu societatea turcă.
Emergența tensiunilor social-politice, materializate inclusiv acum în protestele împotriva tăierii copacilor din Gezi Park, poate fi urmărită până la crearea republicii turce de către Mustafa Kemal Atatürk și susținătorii săi. Statul secular turc a început cu Atatürk pe 29 octombrie 1923 – Ziua Republicii. A fost o luptă acerbă, psihotică, paranoică a republicanilor împotriva dușmanilor reali și imaginari: Puterile Antantei, Imperiul Otoman, minoritățile, religia. Armate franceze, grecești și britanice, minoritari armeni, imami, armata otomană – toate au trecut prin foc și sabie iar din cenușa lor s-a născut statul kemalist.
Astăzi, admiratorii lui Atatürk îl văd pe acesta ca pe o personalitate complexă ce îmbină calitățile de erou, rebel, anarhist, idealist, patriot și liberal. Problema în prezent este însă că acest mix a dus la percepții contradictorii asupra originii, direcției și scopului statului turc, polarizate în mare în dubletul secularism-religie. Social-democrații moștenitori ai Întemeietorului au cultivat imaginarul kemalist, identificând Turcia în mod strict cu persoana lui Atatürk, cu națiunea turcă și cu secularism. Astfel, toți care nu aderau la această viziune, de la curzi la masa religioasă a societății au fost marginalizați. Manifestanții turci se încriu azi în aceeași dilemă care durează de aproape un secol: cum poate fi împăcată ideea monolit de republică națională cu complexitatea societății turcești – extrem de colorată din punct de vedere etnic, politic și religios.
Din aceste tensiuni s-a născut în 2001 actualul partid de guvernământ AK Party (AKP) sau Partidul pentru Justiție și Dezvoltare. Împotriva acestui partid și a liderului său, primul ministru Recep Tayyip Erdoğan, s-au îndreptat protestatarii de azi. Desigur, în spiritul titlului de mai sus, conflictul putere-protestatari poate fi văzut ca o confruntare între secularism și religie. Însă în spatele acestor două modele ideale se ascund realiăți mai complexe. Tinerii rebeli de azi se văd, în spiritul kemalist, deschiși la minte, mulți chiar atei, doritori de schimbare, să-și facă vocile auzite, să scape de dominația prea lungă a unei puteri politice văzute drept corupte, conservatoare, dictatoriale și extremiste din punct de vedere religios.
Totuși cum se explică puterea AKP, care pare să fie în continuare un partid sigur pe legitimitatea puterii sale? Contrar aparențelor, partidul social-democrat, care a dominat arena politică a Turciei tip de decenii, a fost de fapt mult mai izolaționist, naționalist și îndoctrinator decât AKP. A fost vorba de un stat în care puterea economică se afla sub controlul unor instituții statale precum armata, în care existența minorităților naționale nu era recunoscută, în care jurnaliștii ori sprijineau puterea ori erau asasinați și în care Big Brother Atatürk trebuia venerat în toate spațiile publice, inclusiv în școlile curde. Astfel, sociali democrații și-au creat mulți dușmani printre masele religioase, de minoritari și capitaliști. Aceste secțiuni ale societății au ajuns să formeze și să susțină AKP – ei sunt majoritatea care și-au ales partidul de guvernământ prin vot democratic.
Izbucnirea protestelor de la începutul lui iunie e doar fațada unei dezbateri violente caracteristică societății turce referitoare la egalitatea sexelor, conflictul socialism-capitalism, religie-secularism, est-vest, etc. Unul dintre paradoxuri este că din cauza penuriei de discuții coroborată cu o restrânsă libertate a presei, convingerile politice sunt foarte puternice. Adică fiecare preferă sa rămână pe poziția lui, fără să existe posibilitatea unui dialog care eventual să ducă la o schimbare de mentalitate. De exemplu, eu locuiesc într-un apartament cu trei studenți turci: Yahya, Mehmet și Abdullah. Primul e pro-AKP, al doilea e social-democrat iar Abdullah e curd. Din această atmosferă extrem de colorată politic ar putea rezulta dezbateri interesante prin înțelegerea punctului de vedere al celuilalt. Cu toate acestea, dialogul pe teme politice e cvasi-inexistent: când Abdullah urmărește evenimentele din zona curdă, se închide în cameră, trage perdelele și își pune căștile.
Părerea unui prieten, Baran Koç – curd, dar care se consideră mai degrabă de cultură turcă, implicat politic în AKP, dar fără să adere la ideologia acestuia, religios și anti-kemalist, reflectă complexitatea multiplelor loialități de care cetățenii turci sunt caracterizați:
Cei care sunt împotriva AK Party caută toate scuzele posibile pentru a protesta împotriva acestuia. Cu toate că a început prin tăierea unor copaci, protestul a ajuns să aibă un scop total diferit. Fiindcă arbori sunt tăiați adesea. Totuși, este vorba de una dintre cele mai mari „întruniri publice” din istorie! Oamenii au făcut cu adevărat un mare lucru și au reușit să se facă cunoscuți în toată lumea. Aceasta e o bună atenționare față de prim-ministrul Erdoğan, deoarece și el a început să aibă tente grandomane precum Bashar Asad!
Ecologiști, anti-capitaliști, feminiști, atei, comuniști și fasciști – cu toții formează astăzi masa de protestatari. Însă din spate sunt animați de opoziția social-democratică. Deasupra tuturor, în afara politicului, se află tradiționala interacțiune violentă dintre protestatari și instituțiile statului. Aici protestele sunt violente fiindcă represia e deosebit de agresivă. Poliția îi agresează pe manifestanți de zeci de ani, fără legătură cu AKP.
De altfel, în timp s-a dezvoltat interesantul stil specific-turcesc numit protest musik, în care se înscriu artiști precum Kardeş Türküler, Grup Yorum, Ahmet Kaya sau Bandista. Cu un spirit anti-capitalist, hippy, ateist și revoluționar, adoptând masiv motive din folkul turcesc, curd, arab și balcanic. Tenta lor comunistă are legătură mai degrabă cu modelul rebel promovat de Che Guvara decât cu vreo ideologie marxistă. În orice caz, acest stil sugerează o dată mai mult complexitatea loialităților maselor de turci. Melodii extrem de populare, precum “Haydi Barikata” sau “Tencere Tava Havasi”, atât printre social-democrați cât și printre susținătorii curzi ai teroriștilor PKK de exemplu, devin azi imnuri ale tuturor protestatarilor, indiferent de culoarea politică.
În concluzie, protestele de astăzi ascund tensiuni politico-sociale cu o lungă tradiție, rezumate în confruntarea locală a religiei și secularismului. Partidul pentru Justiție și Dezvoltare, conservator și religios, dar în același timp liberal, deschis către SUA și UE, înțelegător față de problemele curzilor, dar încurajator al marilor magnați capitaliști, nu s-a născut printr-o reacție la vreun fenomen extern, precum Al Quaida, ci a fost o expresie strict a marginalizaților din timpul social-democraților, venind cu o nouă moralitate locală. În final, se poate spune că protestele sunt totuși relativ restrânse la zonele dominate de social-democrați: coasta de nord, vest și sud-vest, până la zona curdă și câteva mari orașe precum Eskișehir și Ankara – orașul lui Atatürk. Restul rămân zone forte ale AKP. Astfel, în afara confruntărilor politice, protestul și represiunea își continuă violenta interacțiune, în vederea găsirii compromisului, direcției și țelului Republicii Turce.