Să vă spun o poveste. A fost o vreme când femeia era prețuită pentru trupul ei sănătos care putea da naștere moștenitorilor. I-a urmat o altă vreme când femeia era apreciată pentru calitațile ei de bună gospodină. Femeia-mamă și femeia-soție. Femeia etalon de frumusețe. Acum ne aflăm într-un moment în care, deși nu recunoaștem, căutăm perfecțiunea. Avem, astfel, imaginea femeii de succes: frumoasă, cu familie și carieră. Dar ce e de făcut când unul dintre aceste atribute devine neajuns pentru celelalte? Când frumusețea umbrește inteligența? Când inteligența și frumusețea sunt considerate a nu face casă bună?

În prezent, femeia de carieră nu mai este un element de uimire pentru nimeni. Dar în România interbelică – în toată lumea interbelică – femeile aveau grijă de bunul mers al casei, de educația copiilor și de primirea invitaților. Nu e vorba despre altceva decât despre femeia etalon de care aminteam mai devreme, acea femeie cadru suport pentru bijuteriile străvechi ale familiei. Tocmai într-o astfel de perioadă, Martha Bibescu a fost un personaj activ, vivace, care a devenit cunoscut, dincolo de numele familiei sale și al soțului său, prin scriitura sa elogiată în primul rând în mediile franceze[1]. Martha Bibescu a fost unanim recunoscută și apreciată în cercurile cele mai înalte ale epocii pentru scrierile sale literare. Născută spre sfârșitul secolului al XIX-lea, secol asupra căruia curentul romantic și-a lăsat incontestabil amprenta, Martha descrie oameni, locuri și întâmplări într-un stil care nu poate fi decât unul prețios. Bineînțeles că lucrările sale nu se vor sustrage în niciun caz ironiei și spiritului critic, dovezi ale inteligenței prințesei, scrierile astfel rezultate devenind dovezi pentru un tip anume de suflet și de temperament pe care secolul XX, cu cele două războaie ale sale, le-a îngăduit mai rar. Dovadă stau opere precum Cele opt paradisuri, Catherine-Paris, La bal cu Marcel Proust și multe altele.

Martha putea să fie încă una dintre multele prințese de carieră și să ducă o viață de răsfăț în saloanele românești și de peste hotare – avea toate condițiile necesare: origine bună, căsătoria cu  prințul George Valentin Bibescu, frumusețe, stabilitate financiară și acces în rândul elitelor. Modelul era chiar unul la modă în acele vremuri, dacă ne gândim de exemplu la Elizabeth Greffulhe, care domina peste Faubourg și ale cărei invitații erau la mare căutare. A fi prezent în preajma contesei Greffulhe confirma aparteneța la elita pariziană. Și principalele merite care i se aduceau acesteia erau acela de a fi „frumusețea supremă a vremii ei” și averea soțului său, Henry Greffulhe, provenind dintr-o familie de bancheri belgieni.

Dar Martha Bibescu s-a dovedit inevitabil tânără, prea energică și vădit inteligentă și educată pentru a găsi fericirea într-o viață liniștită, în care frumusețea să îi fie singura laudă, în care să fie acea soție care trăiește doar prin soțul său, cunoscut la nivel internațional datorită realizărilor sale aviatice.

La prima vedere, oricine remarca strălucirea Marthei. Dar, la fel de bine, oricine avea ocazia să petreacă puțin timp în prezența ei își dădea seama că este vorba de mai mult, că nu este vorba doar despre chip, ci și despre spirit. Frumusețea i-a fost recunoscută de când era încă o copilă, fiind cunoscute aprecierile pe care Regina Maria i le face:

Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. (…) Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific, avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice, care mi se păreau stimulatoare; eram flatată de admirația Marthei și amuzată de cunoașterea aproape enciclopedică a arborelui meu genealogic. Nu numai că era neobișnuit de matură pentru vârsta ei, dar avea și o memorie prodigioasă și spirit de observație; nimic nu îi scăpa.[2]

Nu putem decât să ne imaginăm mândria soțului său și măgulirea Marthei când Wilhelm, prințul moștenitor al Germaniei, care o cunoscuse pe prințesa Bibescu în perioada vizitei de stat pe care a făcut-o în România în anul 1909, îi scrie soțului acesteia cerându-i permisiunea de a coresponda cu ea:

Sunteți soțul celei mai frumoase și mai inteligente femei din România – recunoscută ca atare și la Paris… Eu sunt ofițer în regimentul de elită al armatei sale – ca și dumneavoastră. Îmi puteți da permisiunea să corespondez cu soția dumneavoastră?[3].

Apoi, în timpul Primului Război Mondial, când toți cei care aveau posibilitatea să părăsească Bucureștiul plecaseră spre locuri mai liniștite, Martha renunță la viața sa confortabilă pentru a lucra la Spitalul Nr. 118. Începuse această activitate de binefacere împreună cu Regina Maria, dar va rămâne și după ce aceasta va fi nevoită să se retragă la Iași. Ajută medicii și asistentele și aduce alinare răniților, petrecându-și întreaga zi la spital. Încercând să obțină donații pentru dotarea spitalului, merge până la Cartierul General al Germaniei de la București, unde îl convinge pe ofițerul-medic să ofere medicamente și făină, motivând că la urma urmei, îi tratăm și pe soldații dumneavoastră.[4]

Nu de puține ori frumusețea ei a născut invidii sau îndoieli asupra meritelor literare ale celei supranumite doamna cu trandafiri[5], astfel că remarci răutăcioase, care afirmă că tuturor le place cum arată, nu cum scrie, o vor avea drept subiect. Una dintre marile doamne ale Parisului acelor vremuri, contesa-mamă Murat, nu se va sfii să o conteste pe Martha nici față de Antoine Bibescu, unul dintre apropiații acesteia, căruia îi va spune că E frumoasă și, când a venit la mine la prânz purta o pălărie ravisantă – nu e de mirare că bărbații o consideră inteligentă.[6]

Martha Bibescu a reușit nu doar să fie un exemplu viu pentru femeia-plenitudine, ci și o sursă de afirmații care dovedesc prejudecățile privind compatibilitatea spiritului și femeii frumoase. Dar cred că până la urmă aici se regăsește esența celei ce a purtat pentru o vreme numele de Martha Bibescu. În paradoxuri.


[1] Operele sale erau publicate la Paris, chiar la prestigioasa Maison Hachette.
[2] Christine Sutherland, Fascinanta Martha Bibescu și lumea ei, București, Editura Vivaldi, 2004, p. 14
[3] Ibidem, p. 115
[4] Ibidem, p. 194
[5] Cristian Popișteanu, Tânăra doamnă cu trandafiri, în „Istoria clipei”, București, Editura Albatros, 1984
[6] Christine Sutherland, op. cit., p. 107