După cum am menționat în prima parte a studiului, povestea Héloïsei şi a lui Abélard merită (re)adusă în discuție. Pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie, în primul rând, să prezint, pe scurt, actorii principali. Abélard s-a născut la Pallet, aproape de Naltes, în 1079. A lăsat meşteşugul armelor pe seama fraţilor săi și s-a avântat într-o altfel de luptă. El a devenit – după cum a spus Paul Vignaux – cavalerul dialecticii.[1] A ajuns la Paris, unde l-a întâlnit pe unul dintre cei mai cunoscuți dascăli, Guillaume de Champeaux, apoi pe Anselme din Laȏn, ce aveau să îi devină destul de repede inamici. Nu după multă vreme, Abélard, conștient de talentul pe care îl poseda, a demostrat – cum bine remarcă Jacques Le Goff – o latură a caracterului său: nevoia de a nărui idolii.[2] De pildă, iată ce mărturisește despre Anselme:
Așadar, am ajuns la acest bătrân al cărui renume îl făurise mai curând îndelungatul exercițiu, decât talentul sau memoria. Dacă cineva, nesigur într-o problemă, venea să bată la poarta lui, pleca și mai nesigur. Era de-a dreptul mirabil în fața ascultătorilor, dar nu în fața celor ce întrebau. Poseda un minunat dar al cuvintelor, dar disprețuit ca sens și lipsit de rațiune. Când își întețea focul, își umplea casa cu fum, așa încât nu lumina prin strălucire.[3]
La Paris, Abélard a devenit dascăl și a decis să cunoască și iubirea unei femei, iar alegerea a fost una rațională, după cum a mărturisit el însuși în autobiografia sa, Povestea nenorocirilor mele. Numele ei era Héloïse, nepoata canonicului Fulbert, renumită în regat pentru inteligența sa și pentru faptul că era deasupra multor femei, deși nu avea mai mult de 17 ani. Bazându-se pe atuurile sale, și fiind chiar orgolios, Abélard știa că poate avea orice femeie, dar nu s-a mulțumit doar cu un chip frumos. S-ar putea crede că a fost doar o nevoie carnală, dar, în același timp, el căuta și o parteneră de dialog:
Ea, dacă nici prin înfățișare nu era de neglijat, prin bogăția cunoașterilor era o culme. Cu cât este mai rar printre femei acest bun – adică știința scrierilor – cu atât mai mult o evidenția pe copilă, făcând-o între timp foarte renumită în tot regatul […] pe ea am considerat-o mai potrivită spre a mă uni în iubire […] credeam că ne-ar fi îngăduit ca prin vești scrise, chiar și în absența noastră să ne facem prezenți unul altuia, după cum, scriindu-ne despre cele mai multe mai cu îndrăzneală decât am face-o prin viu grai, să devenim părtași mereu la plăcute conversații.[4]
Această descriere a lui Héloïse a fost scrisă de Abélard în autobiografia sa, trimisă, se pare, sub forma unei scrisori. Iată, deci, cuvintele unui bărbat din secolul al XII-lea despre o femeie pe care și-o dorește. A vorbit cu unchiul fetei, oferându-se să devină profesorul fetei, știind prea bine că omul ținea la aceasta și la educația sa. Conform scrierilor, femeia, cel puțin în ochii oamenilor din Evul Mediu, era cea care manipulează bărbații, însă, în acest caz, ea pare, de fapt, victima, trofeul pe care un bărbat a pus ochii. Nu a durat mult și planul lui Abélard a dat roade, astfel începând povestea lor de iubire:
Ce să spun mai multe? Întâi ne-am unit sub același acoperiș, apoi în suflet. Sub pretextul învățăturii ne dedicam profund iubirii, iar acele tainice alunecări pe care le dorea iubirea, le oferea chiar studiul. Și astfel, deși cărțile deschise, cuvintele reaminteau fără încetare mai mult despre iubire decât despre învățatură, iar sărutările erau mai multe decât cugetările.[5]
Inevitabil, au fost descoperiți de unchiul fetei, așa că au încercat să își consume iubirea în cele mai ascunse locuri. Când Héloïse a rămas însărcinată, Abélard a dus-o în Bretania, la sora sa, până ce a dat naștere unui băiat, Astrolabe. Dată fiind situația, chiar dacă nu îl încânta ideea, deoarece avea să îi afecteze reputația, Abélard a vorbit cu Fulbert în vederea căsătoriei cu Héloïse, care respinsese la început căsătoria. Într-un final cei doi au avut o ceremonie secretă, dar Abélard a menționat argumentele unchiului în scrisoarea sa către un prieten:
Ce pact s-ar putea încheia între profesorat și starea de slav însoțitor, între condei și leagăn, între cărți sau tabla de scris și purca de torc, între styl sau pana de scris și fus? În sfârșit, cineva dedicat meditațiilor sacre sau filosofice, ar putea oare suporta scântecele copilului, hrănirea acestuia și toate cele ce-l potolesc, apoi cântecele de joacă și tumultul mulțimii din familie atât din partea bărbaților, cât și a femeilor?[6]
Scrisoarea amintită a ajuns întâmplător în mâinile lui Héloïse, care i-a trimis lui Abélard gândurile sale sub forma unei alte scrisori și i-a reamintit de ce nu acceptase căsătoria. Așa a început de fapt celebrul schimb de scrisori dintre cei doi. Aflată la o altă mânăstire decât soțul său, femeia a căutat alinare, simțindu-se, în același timp, și vinovată de suferințele pe care Abélard le-a îndurat, mai ales că unchiul fetei a decis să îl pedepsească în cel mai crunt mod posibil, castrarea, ceea ce însemna că nu avea să fie primit nici în Împărăția Cerurilor:
[…] Niciodatǎ (Dumnezeu o ştie) nu am cǎutat în tine nimic altceva decât pe tine însuţi, dorindu-te cu totul pe tine neprihǎnit şi nu cele ce-ţi aparţineau. Nu am urmǎrit nici pactul cǎsǎtoriei, nici vreo zestre şi, în sfârşit, m-am strǎduit sǎ împlinesc nu plǎcerile sau voinţele mele, ci pe ale tale (dupǎ cum tu însuţi ştii). Iar dacǎ numele de soţie pare mai sfânt şi mai în putere, mie, totuşi, cuvântul prietenǎ mi-a apǎrut mereu ca fiind mai plǎcut, sau, dacǎ nu-l socoteşti revoltǎtor, chiar cel de amantǎ sau târfǎ. […] Pe Dumnezeu mi-L chem martor, dacǎ Augustus, stând în fruntea lumii întregi, m-ar socoti demnǎ de onoarea cǎsǎtoriei şi m-ar asigura pe vecie conducerea întregii lumi, mi s-ar pǎrea mai drag şi mai demn sǎ fiu numitǎ târfa ta, decât împǎrǎteasa aceluia. […] Pe când mǎ bucuram cu tine de plǎcerea trupului, pentru cei mai mulţi era neclar dacǎ o fǎceam din iubire sau din poftǎ. Acum însǎ sfârşitul dezvǎluie prin ce temei începusem aceasta. În cele din urmǎ mi-am interzis toate plǎcerile pentru a mǎ supune voinţei tale. Nu mi-am pǎstrat nimic, decât faptul de a deveni acum, înainte de toate, a ta.[7]
Ea era Héloïse. O femeie devotată, înțeleaptă, care a înțeles care au fost, cel puțin la început, intențiile lui Abélard și care nu dorea să se căsătorească cu el, fiind conștientă de faptul că acest lucru ar fi înseamnat decăderea lui, or ea a pus mai presus de toate ceea ce era bine pentru el, cerându-i în schimb doar un răspuns în scris, pentru a-l simți mai aproape și pentru a o face să își accepte mai ușor destinul. O femeie care se simțea vinovată pentru nenorocirile bărbatului, având momente când, asemenea altora, se considera un pericol:
O, nenorocita de mine, născută pentru o așa mare nelegiuire! O, primejdia femeilor, cea mai de seamă pentru bărbații cei mai de seamă! Stă scris și în Proverbe că trebuie să te ferești de femeie. Prima femeie a pus stăpânire de îndată pe primul bărbat din paradis, și cea care i-a fost creată lui spre ajutorare, i s-a transformat în cea din urmă pieire.[8]
Desigur, la o analiză atentă găsim destul de multe probleme de interpretare a surselor. Ne-am putea întreba dacă scrisorile chiar sunt scrise de Héloïse, sau dacă nu cumva sunt scrise tot de Abélard. Această teză apare și în urma lecturii unor surse istoriografice poate la fel de „masculine” ca Evul Mediu de care vorbea Duby. Nu trebuie pierdut din vedere un lucru, femeia, nu doar cea din Franța veacului al XII-lea, ci din întregul Evul Mediu capătă o imagine destul de distorsionată. Nu putem ști câte femei au scris în această perioadă, știm doar câte scrieri semnate de femei au trecut testul timpului. Uneori noi, ca istorici, contribuim și mai mult la distorsionarea acestor imagini, fie datorită unei false superiorități, fie pentru că picăm într-o extremă sau alta, sau poate nu punem surselor întrebările corecte. În acest fel, ajungem să umplem casa de fum în încercarea noastră de a o lumina.
Uneori, asemenea scrisori sunt tot ce mai avem ca instrument în încercarea noastră de a readuce la viață niște oameni, sau, în acest caz, poate chiar unii dintre primii intelectuali ce au trăit în Evul Mediu, chiar dacă intelectualul ca entitate nu era încă fixat în mintea societății. Nu vom ști niciodată ce este adevărat și ce nu, dar, indiferent de ce am spune, această poveste a rămas, iar cei doi s-au regăsit, într-un final, în cimitirul părintelui Lachaise. Povestea lor poate fi privită cu ochii unui romantic sau ai unui judecător, însă, oricum ar fi, aceasta a supraviețuit trecerii timpului. Héloïse nu și-a condamnat soțul la pieire, ci l-a ajutat să rămână viu în memoria oamenilor de atunci și de acum.
Bibliografie:
Georges Duby, Evul mediu masculin, Bucureşti, Meridiane, 1992.
Georges Duby, Cavalerul, femeia şi preotul, Bucureşti, Du Style, 1997.
Georges Duby, Doamnele din veacul al XII-lea, Bucureşti, Meridiane, 2000.
Gisela Bock, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Iaşi, Polirom, 2002.
Héloïse şi Abélard. Autoportrete epistolare (trad. Dan Negrescu), Bucureşti, Paideia, 1995.
Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu, Bucureşti, Meridiane, 1994.
Jacques Le Goff (coord.), Omul Medieval, Iaşi, Polirom, 1999
Jacques Le Goff (coord.), Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, Iaşi, Polirom, 2002.
Paolo Cammarosano, Ghid pentru studiul istoriei medievale, Bucureşti, All, 2007.
Philippe Ariès (coord.), Amor şi sexualitate în Occident, Bucureşti, Artemis, 1999.
Robert Fossier, Oamenii Evului Mediu, Bucureşti, Artemis, 2011.
[1] Le Goff, Jacques, Intelectualii în Evul Mediu, Bucureşti, Meridiane, 1994, p.51.
[2] Pentru mai multe informații legate de conflictele lui Abélard cu dascălii săi și parcursul său intelectual înainte de a o cunoaște pe Héloïse puteți consulta atât cartea lui Jacques Le Goff amintită mai sus (pp. 50-53), cât și Héloïse şi Abélard. Autoportrete epistolare (trad. Dan Negrescu), Bucureşti, Paideia, 1995, pp. 13-28.
[3] Negrescu, Dan, Héloïse şi Abélard. Autoportrete epistolare, Bucureşti, Paideia, 1995, p. 21.
[4] Ibidem, pp. 29-30.
[5] Ibidem, p. 31.
[6] Ibidem, pp. 36-37.
[7] Ibidem, pp. 89-100.
[8] Ibidem, p .116.