Ioana Ciuhan are 21 de ani, îi place să călătorească, iubește muntele ca pe acasă, este deja Mare la Ajungem Mari și știe că poate schimba lumea.
Acum câteva luni, într-o seară de decembrie în care am rătăcit prin oraș căutând Gala Voluntarilor, am remarcat o tânără tare emoționată care s-a urcat pe scenă și a mulțumit cu toată emoția din lume în glas colegilor ei în numele cărora accepta acel premiu. Era atât de multă bucurie în voce și pe chipul ei că mi-am promis că o să îi caut povestea să o dau mai departe. Cum oamenii ajung la tine când ai nevoie de ei, au trecut câteva luni până să o cunosc pe cea care radia bucurie. Ioana Ciuhan are 21 de ani și este deja Mare la Ajungem Mari.
Ne-am întâlnit într-o după-amiază de aprilie la M60 și m-a surprins modestia ei și felul în care își gestiona emoțiile. Când aduceam discuția în zona personală povestea timid despre cine este sau ce îi place, ducând conversația spre minunățiile care se întâmplă prin Ajungem Mari. Și când începea să vorbească de organizație, i se lumina chipul și cuvintele deveneau o joacă.
Ioana Ciuhan a venit acum doi ani în București la Facultatea de Comunicare și Relații Publice la SNSPA, dar simte că în acest moment o definește mai degrabă munca ei de la Ajungem Mari, unde lucrează de mai bine de un an și unde, oficial, este asistent de comunicare și resurse umane. Practic însă Ioana pare a fi genul de om care împarte energia oriunde este nevoie în echipă. Ține trainingurile interne, coordonează voluntarii, se ocupă de social media, organizează evenimente, ba chiar va face și coaching pentru copiii din centre.
Nu mai făcusem voluntariat până să vin la facultate. Nu știu neapărat de ce am ales facultatea aceasta, dar știu că îmi doream un loc unde să pot face lucruri practice, nu să merg doar la cursuri. Așteptam un mediu diferit la universitate, mă așteptam să fie ca în filme. Dar până la urmă, toate s-au legat pentru că dacă nu eram la această facultate, nu aș fi văzut anunțul de internship la Ajungem Mari. Îmi doream mult să fac ceva pentru sufletul meu, să pot ajuta, și simțeam că nu pot face asta într-o companie sau într-o agenție, iar organizația era la început de drum și am simțit că acolo pot face ceva bun. Tot ce știu până astăzi am învățat la Ajungem Mari, Iarina mi-a dat tot timpul provocări. Acum mi se pare că am fost acolo de la început. Nu mă mai pot gândi la mine fără să mă raportez la Ajungem Mari. Îmi place să zic că este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.
Iarina Ștefănescu, fondatoare Ajungem Mari, mi-a povestit că Ioana a venit în echipă ca intern acum un an cu un entuziasm de care proiectul avea mare nevoie:
După interviu am plecat împreună direct la un training pentru voluntari! Este atât de dornică să cunoască, învață extraordinar de repede, rezolvă orice, și, cel mai important, este foarte caldă și luminoasă și aduce veselie oriunde merge. Eu una sunt mai fericită de când facem echipă și sunt recunoascatoare că am cunoscut-o și creștem împreună. E o bucurie de om și cea mai bună prietenă a mea!
Citiți și dialogul dintre Ana-Maria Anghelescu și Iarina Ștefănescu.
Ioana crede în faptul că sunt lucruri de făcut în țară și că sunt destul de multe oportunități în București, în comparație cu alte orașe. Visa Bucureștiul înainte de a se muta în oraș, se gândea că o să meargă cu bicicleta peste tot și că o să se plimbe foarte mult. Astăzi, îi e încă teamă să iasă cu bicicleta dincolo de Parcul IOR, și nici timp de plimbat nu prea are, însă mărturisește că Bucureștiul o mai surprinde când rătăcește pe diverse străduțe.
Cumva, a reușit să aducă în discuție echipa și se simțea deja în apele ei. A început să povestească zâmbind despre Ajungem Mari.
Oamenii sunt grozavi, suntem o echipă mică, dar avem foarte mulți voluntari. Sunt 1300 de voluntari în prezent, în total au fost implicați 2400, ceea nu este deloc puțin lucru. Fără ei nu ar fi mers în niciun fel proiectul, ei sunt cei care merg la copii și au activități cu ei, noi doar facilităm. Când am ajuns eu, proiectul era doar în București și în alte patru județe și nu mi-am închipuit niciodată că o să se extindă atât de mult. Nu știu cât de mult am contribuit eu la asta, dar înseamnă enorm pentru mine. De la început mi-a plăcut tot ce făceam la Ajungem Mari. Eram încă intern, ne extindeam în mai multe județe, când am găsit pe cineva din Suceava, de unde sunt eu, să fie coordonator de voluntari și să se ocupe de activitățile de acolo. A fost unul dintre acele momente în care am realizat că am ajuns în București, că lucrez într-o organizație și m-am întors cumva în comunitatea din care am plecat. E mult de muncă, dar dacă vrei să te implici e foarte ușor să faci lucrurile să meargă. Trebuie doar să găsești alți oameni care să te ajute și care să creadă în cauză. Inițial, m-am ocupat numai de partea de organizare, dar m-am întâlnit cu copiii beneficiari destul de des, la ieșiri, evenimente. Când am intrat prima oară în contact cu copiii, m-am ancorat și mai bine în organizație. Nu mai poți da înapoi când simți că se întâmplă ceva considerabil acolo, prin activitățile și voluntarii noștri.
La început aveam mulți voluntari liceeni și tineri, dar după primul modul au început să se înscrie oameni și din celelalte categorii de vârste, oameni de 30-40 de ani care lucrează și care vor să împartă timpul liber dedicându-se unei cauze. De curând s-au înscris chiar și pensionari care au aflat despre noi de la copiii, de la nepoți. Avem oameni din toate domeniile, de la ingineri, chimiști, IT-iști până la profesori și psihologi. Toți sunt implicați și vor să facă o schimbare. Tocmai de aceea avem niște etape de selecție mai lungi și mai riguroase: se aplică prin formular și CV, apoi îi chemăm la training și la testarea psihologică. Vrem să se asigurăm, astfel, că sunt implicați și că vor să meargă săptămânal la copii. La început sunt emoționați, speriați că nu știu ce să facă în activitățile cu copiii. Suntem în 26 de județe, iar Sibiu este unul dintre locurile în care proiectele merg foarte bine, au o grămadă de idei și inițiative. Ne-am dori asta pentru fiecare județ, ca proiectul să fie sustenabil și să meargă la nivel local de unul singur, ca niște rotițe mai mici. În iunie începem un nou modul de voluntariat și sperăm să se înscrie cât mai mulți în formularul de pe site.
Când am adus vorba despre Gala Voluntarilor și i-am povestit despre cum am remarcat eu câtă emoție transmitea de pe scenă, a roșit instantaneu, retrăind parcă momentul.
Am avut atâtea emoții, dar am fost onorată să fiu acolo. Era un premiu pentru organizație, dar să merg eu pentru a reprezenta asociația a fost mare lucru, deși aveam multe sentimente amestecate, de emoție și teamă. Îmi venea să plâng, îmi tremura vocea. Și parcă a durat așa puțin. M-am bucurat foarte tare de moment și de premiu, mai ales că acesta a însemnat foarte mult. Cu un an înainte Iarina luase premiul, dar acum contextul era diferit. A fost un premiu pentru toți, pentru voluntari, pentru toți coordonatorii locali, premiu venit în momentul potrivit, când se așezaseră lucrurile și ne extinseserăm. Am bucurat pe toată lumea. Două ore pe săptâmână ale fiecărui voluntar pare puțin, însă înseamnă foarte mult cumulat. Cred că acel premiu i-a ajutat să conștientize că au contribuit și ei la această recunoaștere.
Ioana își împarte timpul între Ajungem Mari, facultate și călătorii. A avut mai multe tentative de a scrie poveștile din călătorii, dar timpul îi joacă faste. Acasă, în București, face parte dintr-un trio fenomenal: noi doi și o pisică pe nume Sara. Anton, prietenul ei, este student la Medicină și adoră, la fel ca Ioana, călătoriile.
În clasa a treia am mers în prima excursie cu ai mei în afara țării, iar înainte de asta am mers de multe ori la munte. Sunt om de munte și avem planuri mari cu muntele și cu Ajungem MARI în vara asta.
De altfel, am găsit într-un articol mai vechi scris de Ioana pe blogul ei ceva ce mi s-a părut tare relevant pentru felul ei de a fi. O lecție de viață de la un tânăr de 21 de ani:
Eu nu urc munți cu picioarele, ci cu voință și dedicare. Obosesc foarte repede pentru că nu prea am condiție fizică, dar și din cauza unor probleme respiratorii. Pe o porțiune foarte abruptă și cu soare arzător sunt în stare să mă opresc și la mai puțin de 10 pași făcuți, doar ca să-mi trag sufletul. Dar cumva, mă încarc repede cu energia priveliștii din jur și merg mai departe, cu perseverență. La urma urmei, muntele te provoacă mereu să îți depășești limitele.
S-a entuziasmat iar și mi-a povestit, aproape dintr-o suflare, că de când ea și prietenul ei au început să fie pe cont propriu, le tot vin idei de excursii.
Avem momente în care doar pentru asta trăim – următoarea excursie. Sunt o combinație între omul care își face temele înainte să plece, mai ales având în vedere că plecăm low cost și avem nevoie de informații, citim foarte mult pe net, căutăm locuri mai ascunse, dar nu ne axăm pe obiectivele principale dintr-un oraș, încercăm mai mult să vedem cum e orașul, cum sunt oamenii, cum sunt prețurile în magazine, mergem pe străduțe ascunse și ne place să ne imaginăm cum ar fi să locuim acolo, unde am ieși, ce am face. Ne place să ne simțim localnici. În Roma [n.r. cea mai recentă excursie din acel moment] am descoperit o mulțime de străduțe ascunse, oamenii erau foarte prietenoși și veseli, în Roma e așa o bucurie, am simțit că am uitat de toate grijile, știi, la dolce vita, chiar asta am simțit. Pe lângă străduțe și piațete, din tot ce poți vedea într-un oraș vechi, m-a frapat aerul acela specific, oamenii sunt mereu la terase, în piețele de flori și fructe, și mai puțin în galerii sau în spații închise. Erau foarte multe scutere, dar se respectau foarte mult în trafic. Am mers și cu bicicleta și chiar nu am avut niciun stres, chiar dacă la început aveam emoții, am realizat că șoferii sunt drăguți cu bicicliștii. Mi-ar plăcea să fie și aici așa.
Și oricât de mult le-ar plăcea orașele și locurile lor ascunse, Ioana spune că cel mai mult îi bucură totuși, natura.
Dar cel mai mult ne place muntele. Când ajungem pe munte ne simțim cel mai bine… ca acasă.
Când ne-am întâlnit noi, Ioana lucra alături de echipa Ajungem Mari la mai multe evenimente de fundraising care constituie, practic, finanțarea organizației. În ziua în care ne-am întâlnit, Veronica Soare, un om drag organizației, reușise să strângă bani pentru șapte copii în tabără.
Acest tip de activități ne ajută să strângem bani pentru tabere sau pentru un an de educație prin joc (ieșiri, cursuri, materiale). Din acest tip de evenimente ne finanțăm. Mai avem și sponsorizări, dar și venituri din formularele de 2%. Acestea din urmă ne ajută foarte mult și este ceva foarte simplu pentru toată lumea, iar pentru noi chiar ar face diferența.
Cafeaua Ioanei se răcise de mult timp, dar vorbea despre Ajungem Mari, despre voluntariat și despre toate schimbările pe care le vede în jurul ei de când s-a implicat activ în societate. Am simțit cum vrea să cuprindă în toate cuvintele ei convingerea că fiecare dintre noi poate schimba lumea crezând în cauza sa.
Contează foarte mult ca oamenii din comunitate să se implice. Cred că schimbarea vine și de sus, dar avem nevoie ca fiecare să încerce să schimbe ceva. Dacă fiecare ar face un pic mai mult și ar renunța la o oră din timpul lui sau la banii de o cafea pentru comunitate, ar însemna foarte mult. Așa s-a dezvoltat și programul nostru, cu oameni care au lăsat un pic de la ei și au făcut schimbări în jurul lor.
Mi-ar plăcea să pot spune, peste câțiva ani, că am contribuit la schimbarea mentalității. Dacă fiecare om schimbă ceva în comunitatea lui, lucrurile merg mai bine și având mai mulți voluntari o să ajungem la cât mai mulți copii din centrele de plasament. Sunt multe de făcut în România. Oamenii nu au încă multă încredere unii în alții, nu atât de mult curaj să ajute, să se implice. Noi asta încercăm să facem – să convingem oamenii că este nevoie de ei, să intre într-o echipă și să schimbe o comunitate. Cred că oamenilor le lipsește încrederea în ceea ce pot face. Fiecare are o cauză în care crede. Ce-ar putea fi rău dacă toată lumea ar face mai mult pentru cauza în care crede?
Am închis reportofonul convinsă că dacă Ioana are 21 de ani și știe că poate schimba lumea, oamenii se vor aduna în jurul ei și vor face diferența în comunitățile lor. Și apoi, niciodată nu ai prea mulți sau prea puțini ani să te apuci să schimbi ceva. Putem începe prin voluntariat. La Ajungem Mari. Sau oriunde este nevoie de mai bine.
Descoperiți mai mulți voluntari minunați premiați la Gala Națională a Voluntarilor 2015.
Gala Națională a Voluntarilor este un eveniment anual care își propune să recunoască și să premieze meritele voluntariatului la nivel național. Competiția este organizată de către Federația VOLUM – Federația Organizațiilor care Sprijină Dezvoltarea Voluntariatului în România. Mai multe informații puteți găsi pe pagina competiției și pe pagina Federației.
surse foto: arhiva personală a Ioanei Ciuhan