Voluntar în cadrul Asociației P.A.V.E.L.. Om de marketing. Partener de afaceri. Lider. Speaker. Iubită. Frumoasă. Curajoasă. Inspiratoare. Eliza Nițescu.
Întâlnirea cu Eliza a fost plină de semne: s-a întâmplat la Serendipity, la propunerea ei, venită chiar după ce revăzusem filmul cu o zi în urmă., cartea pe care o caut de atât de mult timp, găsită abia acum pe rafturile bibliotecii din ceainărie. Ploaia. Parfumul liliacului înflorit. Grădina Icoanei și gândul că mi-e dor de Micul meu Paris. Singurătatea de aici, de acasă (așa cum scrie pe ușa de la intrare a ceainăriei), care coincide cu singurătatea mea. Au fost semne despre care știu că într-o zi mă vor conduce spre o oportunitate care îmi va schimba viața. Așa cum viața Elizei s-a schimbat într-un moment în care alegerile ei se îngustaseră destul de mult. Dar a întâlnit la rândul ei niște semne care au condus-o spre o experiență transformatoare, numită Mont Blanc. Acela a fost începutul unei călătorii în care Eliza schimbă lumea în fiecare zi.
Cum a fost ziua ta, Eliza?
Astăzi? Râde. Astăzi a fost o zi superbă, în ciuda vremii ploioase. M-am pregătit pentru ediția de mâine a Speakers Club. Am făcut analize de discursuri și am lucrat cu membrii clubului în sensul în care le-am dat feedback pentru discursul pe care l-au pregătit, pentru a-i ajuta în prezentarea finală de mâine.
Povestește-mi despre Speakers Club. Ce se întâmplă acolo?
Ideea Speakers Club îi aparține partenerului meu, Paul Ardeleanu, cel care m-a provocat să creștem împreună acest proiect. La începutul lui 2015, clubul avea un singur membru, dar cu timpul a devenit o comunitate are numără peste 300 de membri în patru orașe – București, Iași, Brașov și Bacău. Sunt oameni care cresc într-un ritm mult mai accelerat decât dacă ar fi ales altă modalitate de a învăța despre vorbitul în public. Când practici într-o comunitate care te susține, totul devine mult mai simplu. De altfel, cred că este cea mai sinceră și mai rapidă modalitate de a progresa tocmai pentru că, atât timp cât ești dedicat, poți observa creșteri de la o săptămână la alta și poți să măsori progresele pe care le-ai făcut.
Înțeleg că 2015 a fost un an foarte bun pentru tine. Cu atât mai mult cu cât el s-a încheiat cu un premiu la Gala Voluntarilor. Este vorba despre premiul pentru Voluntarul anului în domeniul sănătății, acordat ție în urma implicării în sprijinul Asociației P.A.V.E.L.. Cum a început această colaborare?
În noiembrie 2013 am făcut prima vizită acolo și mi-a plăcut ceea ce am simțit. În general, oamenii se așteaptă să găsească multă durere, dat fiind faptul că Asociația P.A.V.E.L. are grijă de copiii care suferă de afecțiuni oncologice. Dar, în fapt, copiii aceștia se comportă aproape la fel ca restul – se joacă, râd, aleargă peste tot. Este copilăria manifestată în frumusețea ei cea mai pură. Asta m-a surprins și pe mine, că după o vizită la ei plecăm, la rândul nostru, vindecați de foarte multe.
După acea primă vizită, colaborarea mea cu Asociația P.A.V.E.L. a devenit permanentă. Cel mai mult m-am implicat în 2014, când a avut loc campania pentru Mont Blanc și am cucerit cel mai înalt vârf al Alpilor. Apoi a urmat Școala inimilor, o campanie ce a avut ca scop strângerea de ghiozdănele cu toate cele necesare pentru copiii bolnavi. Acela a fost momentul în care am realizat că oamenii chiar vor să ajute, numai că este nevoie de cineva care să servească drept cadru inspirator prin care să-și manifeste umanitatea, grija pentru ceilalți și dorința de a contribui.
Chiar voiam să-mi povestești despre campania Aripi ca în cer. Cum a fost urcușul pe munte?
Nu mi-am imaginat nicio clipă că va fi atât de greu. Ca să mă asigur că am toată setarea mentală pentru a face lucrul acesta, nu am căutat nimic scandalos despre traseul spre Mont Blanc. Am realizat că, fiind un vârf pe care mulți își doresc să-l atingă, în mod sigur o să dau peste multe povești despre nereușită, lucru care de altfel s-a întâmplat și când eram la antrenamente și nu numai. În perioada dinainte plecării în expediție, am întâlnit foarte multe persoane care mi-au spus că ar trebui să o las baltă pentru că oricum este un traseu mult prea greu pentru mine. Dar, așa cum am spus, nu am avut în minte niciun fel de indicator legat de proporțiile dezastrului. Râde. Dimpotrivă, am avut o minte foarte golită de tot ce înseamnă experiența asta și m-am văzut la baza muntelui în ipostaza de a avea doar un punct de reper – destinația, de la care să mă și întorc ulterior.
A fost foarte greu nu neapărat fizic, cât psihic, cel puțin în prima zi. Nu ni s-a spus exact cum o să procedăm logistic cu toate bagajele pe care le aveam după noi. Și așa m-am văzut în situația de a căra după mine un bagaj foarte mare, de peste 30 de kg, fapt ce a îngreunat foarte mult urcușul. În plus, am văzut o echipă destul de dezbinată. Am fost un grup de zece persoane, iar la un moment dat, din grupul acela, trei persoane, printre care și eu, am rămas în urmă. Se făcuse noapte, rătăcisem drumul de vreo trei ori și era foarte frig. Când am ajuns într-un final la locul de refugiu am înțeles că sunt pe cont propriu și că toți ceilalți încearcă să-și protejeze cumva călătoria proprie și atât. A fost momentul în care mi s-a făcut și mie rău, dar mai mult din cauza gândurilor legate de dezbinarea dintre noi și de cum ne transformăm în situațiile limită, în care se dezvăluie o altă față a noastră.
Cum a fost sus?
Să știi că și drumul de întoarcere este la fel de important ca drumul până acolo sus. Pentru că vârful este cel care marchează jumătatea traseului. Practic, calea de întoarcere este calea în care faci încă pe atât, dar cu mai puține resurse și energie. În general, mintea și corpul se mobilizează să ajungă într-un punct pe care au tendința de a-l seta ca fiind punctul de finiș. Dar, în cazul muntelui, traseul nu se termină în vârf. Într-un final, din zece persoane doar șase am atins vârful, iar eu am fost a doua.
Da, este un munte greu. Abia când m-am întors am citit mai multe despre Mont Blanc. Așa am aflat că este muntele care face cele mai multe victime anual – peste 300 de morți –, și m-am felicitat încă o dată pentru faptul că nu am căutat astfel de informații înainte. Pentru că, într-un fel, acesta este genul de știre peste care dai prima oară atunci când te interesează o destinație mai puțin safe. Întotdeauna apar avertismentele înaintea unor sfaturi care să te inspire să mergi acolo.
Te-ai mai urca pe munte?
Da! De altfel, Mont Blanc a fost doar începutul. La un an după am mers pe Kilimanjaro, iar anul acesta voi merge pe Elbrus, cel mai înalt munte din Europa. Și așa am intrat în circuitul 7 Summits, care presupune să urci cel mai înalt vârf al fiecărui continent.
În discursul de la TEDxBacău ai spus despre tine că nu ești o fire sportivă. Mie, dimpotrivă, mi se pare că ești. Cu atât mai mult cu cât îți dorești să cucerești Everestul.
În continuare nu cred că sunt! Să fii o fire sportivă mi se pare că presupune ca măcar jumătate din timpul tău activ zilnic să fii în mișcare, ori nu este și cazul meu.
Pentru mine, partea cu muntele a venit ca un fel de pâlnie în care mi s-au îngustat alegerile. Îmi aduc aminte că a fost o săptămână în care i-am văzut pe prietenii mei întorși de pe Aconcagua. Erau aceiași oameni, dar, în fond, foarte schimbați. Am văzut asta în privirea lor, am înțeles că a fost o experiență transformatoare pentru ei. Acesta a fost primul semn. Apoi mi-a ieșit în cale cartea , scrisă de Jon Krakauer, care redă povestea tragediei de pe Everest după care s-a făcut și filmul în 2015. Și în aceeași săptămână l-am întâlnit pe Alex Găvan, cu care am stat foarte mult de vorbă și această întâlnire a reprezentat cel de-al treilea semn care m-a făcut să spun că dacă voi primi o oportunitate să ajung pe un munte mai înalt, voi spune da orice ar fi. Această oportunitate s-a numit Mont Blanc. Și am spus da, deși nu mai urcasem niciodată pe vreun vârf de munte, nici măcar în România.
Oportunitatea, te-a găsit ea pe tine sau ai căutat-o tu?
M-a găsit, dar am și recunoscut-o. Am văzut propunerea de a pleca în expediția de pe Mont Blanc ca pe o oportunitate și nu ca pe un lucru pentru care nu sunt pregătită.
Campania pentru Mont Banc a fost pentru copiii care suferă de afecțiuni oncologice. Cele care vor urma vor avea aceeași cauză – strângerea de fonduri pentru Asociația P.A.V.E.L.?
Da, clar! Mama mea a murit din cauza cancerului. A fost învățătoare și avea o dragoste enormă pentru copii. Eu cred că spiritul fiecărui om deosebit merge mai departe prin amprenta pe care reușește să o lase în inimile oamenilor. Iar ea, în inima mea, este în continuare cea mai puternică prezență. Și consider că dacă am pierdut lupta pe care am dus-o pentru ca ea să se vindece nu înseamnă că nu pot lupta în continuare pentru ca altcineva să câștige. Și sunt dispusă să îmi ofer sprijinul ori de câte ori este nevoie de el în cadrul Asociației P.A.V.E.L..
Deci faci ceea ce faci pentru mama ta.
La rândul meu, și eu mă bucur foarte tare că pot să ajut, deci nu mi s-ar părea cinstit să spun că fac asta doar pentru ea. Ci și pentru ea. Și pentru mine. Și pentru copii.
Ce mă impresionează pe mine este faptul că în cazul copiilor bolnavi de cancer există o dublă provocare – sănătatea și educația. În momentul în care se îmbolnăvesc părăsesc mediul școlar și se confruntă cu o a doua dificultate – aceea de a nu mai avea șansa la educație. În mediul de spital, Asociația P.A.V.E.L. oferă o alternativă foarte viabilă pentru continuarea studiilor. Au o echipă de profesori alături de care susțin un proiect foarte mare, Școala de spital. Cel mai probabil, acesta va fi proiectul pe care îl voi susține și eu anul acesta, încercând să aduc fonduri și contribuții în forme diverse.
Ce a schimbat la tine fundamental Asociația P.A.V.E.L.?
A schimbat percepția despre boală, în primul rând, pentru că mi-am dat seama cât de important este să trăiești fericit până în ultima clipă. Pentru că am văzut copii care s-au stins cu fiecare zi care trecea, dar care au fost fericiți până în ultimul moment. Asta face P.A.V.E.L. frumos – îi ajută pe copii să se bucure până la ultima clipă.
A schimbat percepția despre oameni pentru că și eu, la rândul meu, am primit ajutor din partea multor oameni.
A schimbat percepția despre cine vindecă pe cine pentru că și eu am primit la rândul meu foarte multă vindecare de la copii.
A schimbat foarte mult percepția despre ce înseamnă o organizație care se implică și care își folosește fondurile trăgând de fiecare ban în parte și investindu-l acolo unde este nevoie de el.
Și a schimbat percepția despre ce înseamnă o zi obișnuită – pentru că am realizat că în fiecare zi poți să salvezi o viață, iar asta îți dă ție, la rândul tău, motiv să trăiești. Se spune că cine salvează o viață, salvează lumea întreagă. Iar eu chiar cred că în fiecare dimineață merită să ne trezim cu gândul că este doar alegerea noastră să salvăm lumea atât cât putem, pentru că fiecare schimbare e importantă.
Ai devenit o versiune mai bună a ta?
Cred că dacă ne dăm jos diverse straturi ale noastre descoperim de fiecare dată ceva mai frumos, mai de profunzime și mai strălucitor. De multe ori ne este teamă să strălucim ca să nu îi orbim pe ceilalți. O autoare care îmi place foarte mult, Marianne Williamson, a scris , o carte în care are un citat foarte frumos, preluat și de Nelson Mandela atunci când a devenit președinte, care spune așa:
Cine sunt eu ca să fiu strălucitor, extraordinar, talentat, fabulos?
O întrebare mai bună ar fi: cine ești tu să nu fii toate astea?
Ești copilul Divinității. Faptul că te micșorezi nu va schimba lumea.
Așadar, trebuie să realizăm că fiecare dintre noi suntem copilul divinității și că doar strălucind putem, la rândul nostru, să-i inspirăm pe cei din jur.
Dacă povestea ta s-ar încheia aici, ai putea să spui despre tine că ai schimbat lumea?
Da! Asta spun tot timpul. Iar în discursurile mele îi îndemn mereu pe oamen să creadă că au puterea de a schimba lumea. A schimba lumea nu presupune neapărat acea grandoare la care ne gândim în primă instanță. Dimpotrivă, o lume schimbi și atunci când reușești că transformi chiar și o mică-mică parte din sufletul unei persoane. De la o singură scânteie poate să plece o mare de lumină. E ca la Paște, cu lumânarea. Și așa se schimbă lumea. Printr-o singură scânteie, care poate să aprindă totul în jur.
Descoperiți mai mulți voluntari minunați premiați la Gala Națională a Voluntarilor.
Gala Națională a Voluntarilor este un eveniment anual care își propune să recunoască și să premieze meritele voluntariatului la nivel național. Competiția este organizată de către Federația VOLUM – Federația Organizațiilor care Sprijină Dezvoltarea Voluntariatului în România. Mai multe informații puteți găsi pe pagina competiției și pe pagina Federației.
surse foto: arhiva personală a Elizei Nițescu