În ultimii trei ani m-am implicat în diverse activități de voluntariat, majoritatea orientate spre educație, dar având drept grup țintă în primul rând studenții. Am făcut parte dintr-o organizație non-guvernamentală, care se ocupa de diverse școli non-formale, apoi am venit în proiectul cultural societatesicultura.ro tocmai pentru a-mi diversifica aria de manifestare, dacă îmi este îngăduit să o numesc astfel. Am simțit de multe ori însă că voluntariatul pe care îl fac eu nu este Acel tip de voluntariat la care visam, unul care să schimbe vieți. M-am liniștit imediat ce oamenii din jurul meu au început să îmi spună că datorită mie au citit o carte sau că datorită mie vor să scrie. Mi-am dat seama că și eu fac schimbări în felul meu.
Iarina Ștefănescu este însă omul care face voluntariat în acel fel despre care vorbeam, ajutând oameni care au nevoie de atenție și de îngrijire. Pentru că este atât de dedicată a primit și premiul Voluntarul Anului în Educație în cadrul Galei Naționale a Voluntariatului 2014. Fondatoarea proiectului Ajungem Mari a lucrat până în apropierea sărbătorilor de iarnă pentru a le putea oferi copiilor din centrele de plasament din București și din jur o mică bucurie. Printre sute de pachete cu donații sub formă de jucării, hăinuțe și cărți, Iarina m-a primit în apartamentul care îi ține loc și de birou, unde am stat de vorbă despre planuri, visuri și împlinire.
Cine este omul Iarina Ștefănescu, dincolo de voluntarul implicat, dedicat și activ, pe care l-am văzut în ultimele 20 de minute? Cum te-ai descrie în câteva cuvinte?
Mi-e foarte greu să răspund la această întrebare. Nu știu cum m-aș descrie. Aș spune mai întâi că sunt voluntar la Ajungem Mari. M-aș descrie ca un om optimist și cred că de asta găsesc energia să fac lucrurile astea și să fac atâta voluntariat, pentru că am convingerea că lucrurile se pot schimba și că acești copii pot avea o șansă dacă ne-am bate puțin capul pentru ei.
Înainte să încep să lucrez la Ajungem Mari, am absolvit Facultatea de Marketing și masterate în marketing și comunicare. Lucrurile mergeau mult într-o zonă de PR și de comunicare în principiu. Îmi plăcea să și scriu, nu știam la ce facultate să dau, am zis să fac ceva unde să pot să și scriu, adică să fie și creativ, dar să fie și o meserie și astfel am ales marketingul. Întotdeauna am avut frustrarea aceasta… De exemplu, am lucrat pentru scurt timp într-un internship la un hotel de 5 stele și mi se părea fascinantă comunicarea lor și apreciam cum sunt așezate lucrurile și identitatea lor vizuală, modul în care trebuiau făcute lucrurile acolo. Însă mi-am dat seama că oamenii pe care îi ajutam, clienții care trebuiau să fie mulțumiți, erau de multe ori oamenii aceia aroganți, cu o grămadă de bani, care cheltuiau sume imense pentru nimic și nu vedeam o utilitate a activității.
Când am început să fac voluntariat am lucrat în Brigada de Voluntari, făceam voluntariat la evenimente, adică tot nu îmi era clar ce făceam. Oamenii aceia se simțeau bine la un concert și în momentul acela îmi doream să fac organizare de evenimente tocmai pentru că vedeam că acel concert este perfect și că oamenii se așază pe scaune uscate pentru că le-am șters eu, voluntarul, înainte. Vedeam un rezultat, spre deosebire de marketingul pe care îl învățam la facultate.
După aceea am lucrat la centrul de învățare a limbii engleze, unde promovam un serviciu prin care copiii învățau engleza prin joc și metode interactive așa cum se învață acum la Ajungem Mari și într-un proiect de voluntariat pe care îl inițiasem acolo pentru predarea limbii engleze prin joc în centre sociale. Acolo simțeam că vând și promovez ceva, dar credeam cumva în acel produs. Copiii aceia chiar se distrau, cântau, țipau și tropăiau la ore. Mi se părea în regulă lucrul acesta.
După care am ajuns să lucrez pentru copiii din centre sociale și să văd cum beneficiarii mei au și mai multă nevoie de lucrul pe care îl făceam. Și atunci motivația a crescut și mai mult și mi-a fost clar că spre asta tindeam, spre ONG și spre ajutorul pentru alții. Între timp m-am făcut voluntar cu totul.
Ce a determinat această schimbare de viziune? Care a fost momentul în care ai spus: „gata, de mâine sunt voluntar”?
Povestea este mai puțin frumoasă, dar e bine că s-a întâmplat așa. Când am plecat de la centrul de limba engleză unde lucram jumătate din timp pe asociație, dezvoltasem proiectul acela educațional pentru 600 de copii în toată țara, dintre care foarte mulți în București, aveam 120 de voluntari în București și încă vreo 90 prin țară în Adjud, Oradea și Sighetul Marmației. Proiectul se dezvolta, iar eu lucram part-time, tinzând mai mult spre ONG. După care mi-am dat seama că 2 ore de engleză pe săptămână poate nu sunt suficiente pentru copii, se vedeau niște schimbări, dar parcă nu era suficient. Lucram mai mult cu centre private, unde aveau și alte activități. După care am dat de centrele de plasament și mi-am dat seama că acolo era nevoia cea mai mare, dar nu numai de două ore de engleză. Mi-am propus astfel să vin și cu altceva, cu un program prin care să pot face proiecte educaționale mai ample. Aici nu era foarte sprijinită partea de ONG și de voluntariat, pentru că era o totuși o firmă.
Atunci am găsit un anunț pe un site care mi s-a părut perfect, o asociație ce sprijinea copiii din centre de plasament și căuta un coordonator de programe, axat în special pe partea de comunicare. Ei căutau un om care să ia asociația aproape de la zero și m-am întâlnit cu ei. Mi s-a părut perfect și mi-au spus că eu trebuie să cresc asociația astfel încât ei să vină să lucreze aici. Ce m-a convins a fost faptul că mi-au pus pe hârtie calcule despre cum poți face ceva din foarte puține resurse.
Povestește-ne mai multe despre Ajungem Mari și cum a pornit totul.
Când am început să lucrez la respectiva asociație m-am agitat foarte tare. În două săptămâni, am înscris asociația la trei evenimente sportive pentru a fi cauză socială. Unul dintre ele a fost Swimathon, unde tocmai se finalizau înscrierile, altul a fost Maratonul Transilvaniei pentru un proiect prin care să le cumpărăm copiiilor biciclete și să îi învățăm să le folosească și celălalt a fost Maratonul Bucegilor unde să strângem bani pentru tabără. Am rescris site-ul, prezentarea asociației, am mai scris un comunicat de presă, am preluat pagina de Facebook, ne-am înscris și la Femei pe Mătăsari și la Street Delivery, am pregatit o instalație interactivă pentru cele două evenimente – iar pentru asta m-am dus la Clinceni la atelierul unui prieten, am învățat să dau și la șlaif (nici nu știam ce este, dar am descoperit că netezește lemnul). Am făcut tot felul de lucruri în două săptămâni și acesta devenise pentru mine scopul principal.
Făceam toate astea pentru că fusesem impresionată atunci când vizitasem un centru de plasament, unde am întâlnit un puști care fusese abandonat de asistentul maternal la 3 ani, după ce în acești ani o considerase ca pe o mamă și s-a trezit deodată printre alți 40 de copii. El căuta să ne tragă pe oricare dintre noi mai aproape și ne tot spunea ”pa-pa”, iar noi îl întrebam dacă îi era foame. Când trebuia să mâncăm, nu voia să mănânce. Îmi dădea peste linguriță când voiam să hrănesc alți copii. Era clar o problemă gravă și o traumă a abandonului, pentru că totul se întâmpla la o săptămână după ce îl adusese înapoi. Un copil abandonat practic de două ori. Pe moment a fost O.K., m-am jucat cu ceilalți copii, i-am dat în leagăn, nu puteam să mă las copleșită de emoții. Dar seara când am ajuns acasă eram terminată, adică am plâns jumătate de noapte întrebându-mă ce facem cu copiii aceștia. Am văzut un singur om în centrul acela care să fie dedicat și mi-am dat seama de asta după privirea lui.
O altă poveste a fost cu un alt puști din centrul Pinocchio, care vindea flori în Centrul Vechi. El se împrietenise cu două tinere din Italia, din Torino, care fuseseră un an la Panciu într-un proiect de voluntariat cu copii romi și se îndrăgostiseră de România, așa că au mai rămas un an prin București înainte să plece înapoi în Italia. Când au revenit însă l-au căutat pe băiatul de care îți spuneam, dar care nu mai era la centrul Pinocchio. La 14 ani fugise la Gara de Nord, după cum se zvonea, se apucase de furat și droguri. Or, copilul acela era acolo, era la tine în centru, nu trebuia închis, trebuia doar înțeles. Noi încă nu am ajuns la acel nivel în care să știm ce să facem cu copiii de la centrele de plasament, să știm că îi salvăm pe toți, pentru că este foarte mult de lucru și e foarte dificil, dar măcar cu o parte din ei poți lucra într-un anumit fel și după aceea să găsești alte proiecte prin care să îi motivezi pe ceilalți. Poate nu pentru toți cei 300 vom face ceva care să aibă un impact pentru totdeauna, dar ideea este să faci totuși ceva.
În centre, cred că oamenii aceștia au cam pierdut speranța și s-au lăsat. Sunt foarte mulți copii și foarte puțini educatori care să aibă grijă de ei. Cred că pur și simplu s-au dat bătuți. Este copleșitor când sunt foarte mulți copii și nu poți să le acorzi atenție fiecăruia în parte.
Cele două cazuri despre care ți-am vorbit m-au făcut ca în momentul în care a încetat colaborarea cu asociația pentru care lucrasem până atunci să-mi spun că trebuie să fac ceva și aveam în cap și ce trebuia să fac. Totul s-a întâmplat foarte brusc, din cauza unor orgolii, în plin festival Femei pe Mătăsări, când cei de la asociație au venit să închidă standul. A fost un mare șoc, dar am fost norocoasă pentru că voluntarii care îmi deveniseră prieteni mi-au fost alături și m-au urmat în realizarea proiectelor. Atunci a fost marele moment de cumpănă: aveam ideile în minte, aveam voluntarii alături, însă nu mai aveam asociație. Atunci m-am întâlnit cu o veche prietenă de-a mea, Maria Rus, și în urma discuției cu ea am hotărât să continuăm să facem proiectele. Asociația Lindenfeld era a unui prieten de-al meu din liceu, pe care l-am rugat să mi-o dea, ea neavând activitate, dar eu având proiecte finanțate, o grămadă de oameni care voiau să mă ajute și multe idei. Ajungem Mari este numele proiectului nostru educațional demarat în acea seară și care continuă și în prezent. Trecerea a fost prin urmare treptată, de la jumătate din timp ocupat de asociația de dinainte și timpul dedicat în totalitate asociației mele.
Când am pornit cu Ajungem Mari, nu aveam absolut nimic. Vreo două luni am lucrat în bucătărie, zi și noapte, și asta era tot. Am primit donații și sprijin de la prieteni și așa a pornit. Nu aveam nicio șansă fără oamenii din jurul meu, fără oamenii care s-au apropiat și s-au reapropiat ca să ajute cauza, iar asta mi se părea foarte bine. Aveam momente când mi se părea foarte greu, pentru că de multe ori lucrez încontinuu, foarte multe ore, de la 10 dimineața la 4 dimineața, iar oamenii de lângă mine erau singura mea resursă. Când mă întrebam de ce mă agit atâta, de ce renunțam la timpul cu familia mea și la viața mea personală, concentrându-mă atât de mult pe problemele asociației și ignorând problemele celor din jur, când mă întrebam de ce fac sacrificiul ăsta și ce sens au toate, m-am gândit la toți oamenii care au alergat la maratoane, care au donat, care au făcut din când în când câte un gest, cum ar fi Ina (n.n. voluntarul junior al anului pe educație), colega mea de apartament, tata, care face voluntariat zilnic, prietenul meu și tot felul de vechi prieteni sau chiar colegi de liceu care au apărut aproape de nicăieri. Resursa principală au fost oamenii și a fost minunat că s-a întâmplat așa. Lucrurile s-au rezolvat cumva, chiar dacă părea că nu am resursele.
Chiar dacă începutul a părut mai greu, rezultatele au apărut și ele. A schimbat Ajungem Mari ceva?
Da, se văd niște schimbări. Le-am cerut acum centrelor niște formulare de feedback, prin care am vrut să vedem exact cu cine colaborăm, pentru că avem 15 centre, în 2 sectoare avem sistemul de asistență maternală și 9 apartamente de tip familial prin care lucrăm în programul de voluntariat. Cu unii am început în vară, cu unii în toamnă. Am vrut să vedem exact și câți copii avem și ce rezultate s-au înregistrat. Am întrebat despre relația cu voluntarii, dacă se văd îmbunătățiri la copii și ei ne-au răspuns că da, se văd îmbunătățiri la situația școlară. Unii copii au mari probleme de învățare, nu ai ce situație școlară să îmbunătățești, unii nu vor să învețe, alții erau învățați să le facă educatorii temele și a durat foarte mult ca voluntarii să le explice că ei trebuie să înțeleagă, să rezolve ei înșiși, pentru că altfel nu rezolvam nimic. Dar se văd niște îmbunătățiri în situația școlară, precum și în starea lor de bine, cineva chiar ne spunea că sunt „mai bucuroși, mai veseli” și în relaționarea lor cu voluntarii.
Voluntarii sunt tineri, majoritatea de la licee și de la facultăți foarte bune din București, mulți de la medicină – elevi cuminți, drăguți și implicați, modele pentru cei mici. Copiii vin și îi întreabă pe voluntari despre cum învață, la ce facultate sunt, ce făceau la mate etc. Vor să se apropie și să se ridice. Pe mine asta mă motivează foarte tare în acest program, că voluntarii, fie că îi ajută pe copii în pregătirea pentru școală, fie că susțin ateliere creative de muzică sau arte plastice, îi încurajează tot timpul, iar acesta este cel mai important lucru: să le dea încredere în ei, să le spună „Da, măi, și tu poți!”, în funcție de pasiunile și abilitățile lor. Cum se spune, don’t judge a fish by his ability to ride a bicycle, adică să ne uităm la ce sunt ei buni, pentru că poate unii sunt foarte buni și talentați la cântat la darabană.
De exemplu, am avut un eveniment cu vreo 40 studenți Erasmus și au venit copiii de la unul din centre. Nu știam cum o să comunice ei, pentru că studenții nu știau nici un pic de română, iar ceilalți nici un pic de engleză. Iar un băiat de la centru a fost senzația serii pentru că atunci când am făcut un cerc și i-am întrebat cine sunt și ce le place să facă, M. a spus că îi place să cânte la darabană și atunci toată lumea s-a entuziasmat. Turcii aveau darabană la ei, așa că M. a cântat toată seara, toată lumea l-a aplaudat și copilul s-a simțit în al nouălea cer. De aceea spun că e important să vedem și la ce se pricep copiii ăștia și pentru asta facem și cursuri și ateliere creative. Dacă vor să facă muzică și sunt talentați, facem muzică sau dans. Din nou, au prins foarte bine vara aceasta cursurile de fotografie. Nu știu dacă o să se facă cei 8 participanți la curs fotografi, dar au învățat niște lucruri, au făcut o poveste. Am publicat niște poze făcute de ei cu tot felul de obiecte, cu castele, prințese, dragoni, o poveste întreagă.
Dacă nu îi stimulezi, creierul lor nu se dezvoltă la fel și nu știu să facă conexiuni, universul lor este destul de limitat. În momentul în care vii și cu altceva și le și stârnești curiozitatea, vor, pot, li se pare interesant. Am văzut un studiu pe orfanii din România din vremea lui Ceaușescu care după Revoluție au fost adoptați în alte țări și li s-au făcut radiografii și s-a observat că au creierul mult mai mic decât al copiilor de aceeași vârstă. De fapt, acesta era efectul malnutriției, dar dacă cei mici erau crescuți într-o familie, lucrurile se regenerau. Mi s-a părut foarte interesant, pentru că dacă oferi unor copii atenție, afecțiune și dacă îi încurajezi, le dai încredere în ei și îi motivezi, se pot întâmpla minuni chiar și cu copiii care vin din stradă și au crescut într-un mediu în care nu au avut niște valori și niște repere. Voluntarii încearcă de fiecare dată când merg la copii să le transmită din valorile lor, să îi învețe prin exemple din propria experiență și din propriile greșeli, adică lucruri palpabile pe care să le înțeleagă.
Îmi doresc să fac acum un proiect de orientare profesională, în care un angajat să ia un copil câte patru ore la el la serviciu, să îi povestească și despre viața lui, totul într-o lumină cât mai interesantă, să îl lase și pe el să facă ceva acolo, în așa fel încât copilul să își pună o ancoră într-un viitor, să se proiecteze într-un mediu plăcut de muncă, pentru a fi motivat. Altfel, dacă i se spune pur și simplu să nu chiulească și să învețe, deși poate înțelege că nu e bine, nu se poate gândi cum îl afectează asta în viitor.
Din experiența ta, cum motivezi oamenii să se implice să îi ajute pe ceilalți? Cum îi atragi spre activitățile de voluntariat?
Cineva spunea: you cannot help everybody, but everybody can help someone. Eu le spun voluntarilor la întâlniri, la traininguri sau când merg în licee că pot face o schimbare, pentru că noi suntem suma experiențelor noastre, alături de un fond genetic și o conjunctură specifică. Mi se pare foarte interesant cum, de exemplu, într-o familie modestă pe care o cunosc, cu trei frați, dintre care doi sunt șomeri, nerealizați la modul clasic, cel de-al treilea a reușit să ajungă primar într-un mare oraș. Și te întrebi astfel cum s-a întâmplat ca unul dintre ei să ajungă atât de sus, plecând de atât de jos. Cunoscând tot mediul, m-am gândit că poate fi vorba despre ambiție, o încurajare din exterior pozitivă sau negativă, ceea ce te poate face să vrei să demonstrezi că poți. Sau poți avea un model, să vrei să fii ca cineva, poate să îți spună un om pe care îl admiri că tu poți mai mult. Nu știi ce se întâmplă, ce te poate scoate ori din sărăcie, ori din ignoranță. De exemplu, sunt copii care vin la centre de zi ca să mănânce o masă caldă și să îi ajute cineva la teme, pentru că acasă nu are cine, părinții neavând bani sau fiind analfabeți. Ei pot să își găsească astfel motivația și o activitate care să îi pasioneze, pentru că despre asta este vorba.
Le spun mereu și voluntarilor că ei pot fi factorul de influență și motorul schimbării în copiii ăștia și, dacă nici asta nu e destul, că schimbă o viață, chiar mai multe, pentru că se transmite această schimbare în familiile lor sau în cercurile lor. Poate și alți copii sau adolescenți o să vadă evoluția copilului 1 și o să vrea și ei. Nu știi ce poți să faci.
De obicei, la primul training le dau voluntarilor niște bilețele pe care este descrisă o situație de viață, ei fiind copii de la un centru, de pe stradă, care vând în tramvai sau cerșesc etc. Pe baza ideilor schițate pe bilețel, ei trebuie să intre în rol și să construiască restul de personaj și în funcție de ce cred și simt ei. După aceea, îi aliniez și le citesc o listă de oportunități care pot fi legate de prezent, dar eu insist că pot fi legate și de viitor: poți să îți cumperi o revistă, înghețată, un bilet la cinematograf sau să faci o facultate. Ei se blochează de multe ori pentru că se gândesc la prezent, dar cred că e bine că se gândesc la prezent pentru că unii abia atunci realizează câte au ei și câte nu au ceilalți. Dacă răspunsul lor este da, pot face acel lucru, fac un pas înainte, dacă nu, stau pe loc. Și este foarte interesant să îi vezi la final, când să zicem doi voluntari au același bilețel și unul este în față de tot, iar celălalt este în spate de tot. Și ce scria pe bilețelul tău? Părinții nu te trimit la școală, te trimit la cerșit, însă ei au încredere că pot sau că nu pot face acel lucru, fie apelând la miracole, fie din prea mult realism. La final, îi întreb cum s-au simțit, că unii au mers, că alții au stat și îi pun să se gândească la ce ar face fiecare personal pentru copilul de dinainte. Fiecare vorbește despre încurajări, învățat, exemplificat și îi îndemn să meargă în centre și să pună în aplicare.
Este vorba până la urmă tot de ideea de a schimba o viață, dar conștientizează altfel atunci când se simt acolo, mici amărâți și frustrați. Pe unii i-am făcut aproape să plângă, și m-am bucurat că i-am atins și vor fi mult mai motivați în continuare.
Îmi povesteai despre tot felul de cursuri și de programe educaționale alternative, care nu se desfășoară în cadrul strict al unei clase formale în programele Ajungem Mari. Crezi că poate înlocui educația informală lacunele educației formale? Cum putem integra pe scară mai largă beneficiile pe care le aduce mediul informal?
Noi la Ajungem Mari avem proiectul Dă-ți pasiunea mai departe, prin care voluntarii merg la copii și le predau limba română, matematică și limba engleză, dar susțin și ateliere creative. Copiii participă astfel la 1-2 ore de școală, pentru că acest lucru a fost cerut și de centre. „Pasiunile” voluntarilor au fost selectate dintr-o listă de trei opțiuni, însă era foarte dificil să le implementăm pe toate pentru că nu au nici copiii timp pentru toate. Geografie nu facem spre exemplu, pentru că unii au și probleme foarte mari la materiile de bază. În vară au făcut literatură universală și prin intermediul ei au făcut și alfabetizare. Astfel, pe de o parte mergem pe partea de școală și pe nevoile și solicitările centrelor și pe de altă parte avem partea de pasiune, cum ar fi muzică, dans, cinematografie și altele. Toate se fac prin joc, chiar și matematica, deși e mai dificil de găsit jocuri, dar pentru asta își bat capul și voluntarii. Copiii pot să facă și activități în aer liber și apoi să se așeze și să termine temele la matematică, dacă asta trebuie. Ei oricum îmbină partea școlară cu cea informală.
Eu m-am îndrăgostit de educația non-formală atunci când am participat la un curs de scriere de proiecte de finanțare, aparent plictisitor. A fost foarte interesant, am învățat în patru zile numeroase lucruri fără să îmi dau seama. Mare parte din jocurile pe care le fac acum la traininguri le-am învățat atunci. Am mai participat și la alte cursuri care erau predate prin metode non-formale, cum ar fi un curs de educație non-formală, un curs de managament al voluntarilor și altele. Îmi place să lucrez așa și să văd voluntari și de 50 de ani jucându-se de-a veverițele, de-a prințesele în castel. La fel se lucrează și în centre, prin joacă.
Totuși, trebuie menținută și partea mai strictă, în care copiii stau serioși și învață. Spre exemplu, lucrăm cu centre de primire în regim de urgență unde avem o mare problemă cu copiii care nu au pic de disciplină, nu pot fi convinși nici să stea într-o cameră. De aceea ar fi mult mai ușor să se lucreze cu ei în aer liber și chiar individual, dar e mai greu pentru noi din punct de vedere logistic, deși s-ar vedea că sunt scoși din mediul lor, sunt altfel, nu mai au imaginea pe care și-au creat-o ei în centru. Ei nu au disciplina să stea la o oră cuminți în bancă, să facă liniște. Ei vin dintr-un mediu mai puțin fericit, unde nu au învățat să îi respecte pe ceilalți, poate că e mai bine că la școală au aceste impuneri și învață să respecte cumva cu jordeaua.
Ar fi minunat ca educația nonformală să înlocuiască educația formală si cred că se fac pași importanți în direcția asta, spre învățre interactivă, bazată pe studii de caz, măcar prin câțiva profesori mai deschiși la nou. Metodele acestea se folosesc în școli private și grădinițe, dar ar fi frumos să se extindă în tot sistemul.
Crezi că activitatea din ultimele 6 luni, de când Ajungem Mari a fost înființată, poate crea efecte pe termen lung? Cum îmbini acțiunile pe termen scurt cu efectele pe termen lung?
Noi nu lăsăm copiii pe care i-am luat în proiect. Cu cele șapte centre din vară am continuat să lucrăm în toamnă și am luat și alte centre noi datorită dublării numărului de voluntari. Dar nu îi lăsăm, fiind copiii pe care vrem să îi urmărim foarte mult timp. Eu sper să ne și extindem, dar vreau să lucrăm cât mai bine cu cei 300 cu care lucrăm acum. Îmi doresc să avem mai multe ore cu voluntari și cu voluntari psihologi care să facă dezvoltare personală cu ei, mai mulți studenți la teatru sau oameni pasionați de acest domeniu care au participat la cursuri și știu să lucreze cu copii pentru dezvoltare personală și exprimarea emoțiilor. Pentru a ajunge la niște rezultate este foarte dificil și este nevoie de mult timp. Deși proiectul este tânăr, nu este pe termen scurt și sperăm să tot culegem multe roade timp de mulți ani.
Eu sper să se și extindă. Acum se va extinde în Cluj, pur și simplu dintr-o dorință a unei persoane de acolo. Important este să vezi că persoanele interesate sunt deschise și își doresc foarte tare să lucreze, tu fiind aici, nu acolo unde se extinde, și neavând astfel un foarte mare control.
De asemenea, îmi doresc să implementez proiecte și pe educație rurală. Anul trecut chiar m-a sunat cineva din Săpânța, să-mi spună că ar vrea niște voluntari la engleză, deși noi eram la București. În urma discuțiilor, am reușit să găsit voluntari din Sighetu-Marmației care să meargă la acei copii. Ce vreau să evidențiez prin asta: dacă vrei și dacă îți dorești, dacă voluntarii sunt motivați, iar coordonatorii îi motivează din când în când spunându-le că fac lucruri extraordinare, atunci lucrurile se pot întâmpla. Este o mare durere pentru mine când merg în vreun sat și văd copii de acolo care nu au nicio șansă, părinții lor fiind prea puțin interesați de viitorul lor. Îmi pare foarte rău că oamenii aceștia se pierd. Unii oameni au teoria că nu toții copiii trebuie să facă facultate, dar nu neapărat facultate, poate unii își doresc atât de tare să facă altceva și să descopere și am putea să îi ajutăm.
Care e cea mai mare lecție pe care ai învățat-o de când ești voluntar și pe care ai vrea să o dai mai departe?
Ina Cristea este voluntar Ajungem Mari, iar la sfârșitul lui 2014 a ajuns printre finaliștii de la Gala Națională a Voluntarilor. Deoarece interviul cu Iarina a fost realizat cu foarte puțin timp înainte de Crăciun, Ina a venit să ajute la sortarea donațiilor. Pentru ca Iarina să aibă timp să își ordoneze ideile, Ina a fost dornică să ne împărtășească lecțiile pe care le-a învățat din voluntariat:
Ce am învățat eu cel mai mult este că e foarte important să ajuți și să dai mai departe fără să aștepți ceva cuantificabil înapoi, ci satisfacție personală că ai putut să ajuți și că ai participat la dezvoltarea unor oameni, la viitorul mai bun al unor copii. Cred că asta e cel mai important – satisfacția personală ca să poți să continui și să dai mai departe, să te motiveze.
Iarina: Am învățat că un om poate face mult mai multe decât își poate imagina. Eu nu îmi imaginam că pot să fac un program educațional cu 150 de voluntari și 300 de copii, fără resurse și fără o susținere. Pentru că atunci când am plecat din proiectul în care am lucrat la început, construit într-un cadru, am vrut să plec într-un alt cadru, spre asociația de care îți povesteam, și aveam impresia că am nevoie de foarte multe ca să ajut așa cum îmi doream. Dar nu era adevărat, pentru că lucrurile s-au rezolvat prin oameni și ei sunt resursa cea mai de preț.
Ce le-ai spune cititorilor noștri dacă ar fi să îi privești în ochi? Care ar fi mesajul principal pe care l-ai transmite?
Cred că ar fi cel de la capitolul motivație. Faptul că fiecare din ei poate conștientiza că poate aduce o schimbare pentru cineva și că de asta am și pornit campania cu Donează orice. Poate ai bani să susții un program, poate ai haine de donat și poți să dăruiești asta, poate ai timp și poți să fii voluntar – asta ar fi cel mai prețios lucru. Să vii și să îți petreci timpul și să transmiți din experiențele tale sau să creezi experiențe frumoase pentru alții e foarte ușor: poți să scoți un copil în parc și să îi spui o vorbă bună în timpul ăsta și deja ai făcut o schimbare.
Citește și interviurile cu Voluntarul Anului 2014 în domeniul artă și cultură, Bianca Minodora Gherendi, și cu Voluntarul Junior al Anului, Smaranda Camber.