Am încercat să o descriu cititorului pe Adriana Costea prin a-i face un portret direct. Dar aș fi ajuns să creez un personaj utopic de optimist, de entuziast și echilibrat. Așa că dacă vreți să aveți o imagine a ei, faceți mai bine următorul joc. Gândiți-vă la o după-amiază de vară. O femeie cu privire luminoasă și cu tunsoare tinerească încheie o zi plină de activități. Energie încă mai are, doar tălpile îi dau ghionturi. Așa că femeia se descalță. E la fel de elegantă și sigură pe ea ca într-o ținută de gală. Mai mult, își dăruiește răgazul de a merge sfidător de calm printre călătorii grăbiți de la metrou. Ei da, Adriana nu mai crede în regula lui trebuie și se declară un om fericit. E trainer și voluntar la Asociația Little People și are în preajma ei o mulțime de copii. Zâmbește mult, mai ales din privire, și are o cățelusă – cea mai frumoasă blondă golden retriever, după cum o numește chiar ea. La fiecare întrebare și-a luat un scurt răgaz, hotărâtă să transmită esențialul. Pentru că Adriana are multe de povestit.
Pentru început, o să te las pe tine să te prezinți: cine este Adriana Costea, ce ai spune despre tine celor care nu te cunosc?
Ce le-aș spune celor care nu mă cunosc… Adriana Costea este o persoană care a ajuns să fie fericită, care face ceea ce îi place și care, după un traseu planificat și în care lucrurile se întâmplau conform planurilor, a ajuns să se regăsească. Pentru că a venit un moment când am descoperit că e minunat să nu ai un target. A nu avea o listă de lucruri de făcut într-o zi nu înseamnă că pierzi ziua, înseamnă că poți face tot ceea ce îți dorești. Eh, și momentul în care eu, Adriana, am descoperit asta, am început să aleg să fac lucruri pentru mine, lucruri care îmi aduc fericire. În consecință, Adriana este persoana care a descoperit rețeta fericirii, propria rețetă.
Împărtășește cu noi câteva ingrediente din rețeta ta.
Ingredientele sunt din toate părțile vieții mele. Sunt fericită pentru că am lângă mine un bărbat minunat cu care sunt împreună de 20 de ani – suntem căsătoriți de 13 – și care este diametral opus mie. Suntem complementari, ne completăm fără să ne invadăm spațiul, respectându-ne libertățile, alegerile și pe noi ca oameni. Cred că vorba despre contrastele care se atrag, în cazul nostru se potrivește foarte bine. El a fost catalizatorul care m-a făcut să renunț la viața calculată despre care spuneam mai devreme, pentru că, la un moment dat, când nu mai eram atât de satisfăcută profesional, când simțeam că nu mai am unde să îmi întind aripile și să zbor, el a fost cel care m-a împins către a începe să fac lucrurile pe cont propriu. Bineînțeles că motivele mele, și barierele, și temerile erau argumentate și el mi-a zis:
O.K. Imaginează-ți când o să fim noi la bătrânețe, o să stăm pe o bancă și o să povestim despre viața noastră și tu o să mă întrebi: „Cum ar fi fost dacă?”. Și eu nu o să știu ce să îți spun. Încearcă, vezi ce poate fi.
A fost un sfat la care m-am gândit și pe care l-am întors pe toate părțile și mi-am dat seama că a avut foarte mare dreptate. Și așa am ajuns să fiu împlinită și pe partea profesională. Chiar dacă fac ceea ce făceam și atunci când eram angajată, fac training, este genial să te gândești și să poți concepe un program de training așa cum îți dorești, să atingi coarda pe care îți dorești să o atingi în cei care participă la curs, fără a fi constrâns de un șablon și de niște lucruri care trebuie făcute. Știu că sună a clișeu, dar nu trebuie să facem nimic, chiar nu trebuie, atât timp cât ne asumăm. Recunosc, trebuie era cuvântul meu înainte. Acum nu mai trebuie nimic, asumându-mi consecințele acțiunilor mele. Mă simt descătușată, pentru că aleg efectiv. Sunt fericită pentru că există marea și există Sheila în viața mea. Iubesc marea și o iubesc pe Sheila… cea mai sexy blondă Golden Retriever.
Un alt motiv al fericirii mele sunt finuții nostri de botez. Probabil că din dorința de a avea copii în jurul nostru – noi încă nu avem copii, știu însă că vom avea o fetiță – avem 8 finuți de botez, cu vârste cuprinse între 15 ani și un an (împlinit acum, în decembrie). Ne place foarte tare, pentru că suntem niște nași activi, ne implicăm și ne întâlnim cu finuții noștri, facem lucruri nebunești. Cel mai frumos compliment pe care l-am primit a fost făcut de unul dintre finuți acum doi ani. Eu eram la Cluj, unde aveam un curs, el era în București și vorbeam pe Facebook și mi-a zis: Nașa, știi ceva? Tu ești super tare! Hmm, serios? Cum ți-ai dat seama? Știi să te distrezi așa cum adulții nu o fac. Nu pot explica în cuvinte ce am simțit. Mai mult, nici nu mi-am putut imagina ce anume l-a făcut pe el să facă afirmația asta. Am sunat-o pe mama lui și mi-a zis: Știi de ce ți-a spus treaba asta? Pentru că zilele trecute ne uitam pe niște fotografii cu tortul pe care i l-ai făcut cățelușei voastre. Alexandru a văzut fotografia și a tras concluzia că nașa se distrează așa cum adulții nu o fac, pentru că adulții, într-o lume normală, nu fac tort câinelui. Și mi s-a părut foarte profund. Eu cred că ne-am obișnuit mult să ne punem niște bariere. Nu facem asta că ne murdărim. Așa, și atunci de ce am ieșit în parc? Sunt niște bariere pe care copiii le resimt mult mai acut decât noi, cei care nu doar că le-am acceptat, dar ni le-am și însușit. Și tot legat de copii, de un an și jumătate sunt voluntar al Asociației Little People.
Te numeri printre persoanele care fac voluntariat, în ciuda percepției generale că doar cei foarte tineri se implică în astfel de activități și doar pentru a avea ce să completeze în CV. Cum ai decis să te implici și de ce Asociația Little People?
Aflasem de cei de la Little People în perioada în care eu am avut ca regiune de training zona Clujului. Știam de ei, știam de lucrurile frumoase pe care le fac, le transferasem cei 2% din impozit, dar atât. Întâlnirea mea cu ei s-a întâmplat nu întâmplător! Pentru că lucrurile ți se întâmplă exact atunci când ești pregătit. Eram de 1 martie în mall cu mama, ieșiserăm la o cafea, și unul dintre reprezentanții asociației era în centrul comercial și practic împărtășea cu trecătorii lucrurile frumoase care se întâmplă la Little People. Avea la vânzare și brățările ale temerarilor, simbol al copiilor și tinerilor care au învins în lupta cu cancerul. Intrând cu mama, am constatat că nu aveam bani decât pe card, dar am găsit totuși 5 lei și am luat o brățară. Nu știu să îți descriu prin cuvinte energia și strălucirea din ochi pe care le-a avut băiatul cu care am vorbit și de la care am luat prima brățară. Ne-am întors după aceea și am mai luat una și acela a fost momentul, văzându-l pe el am simțit efectiv că pot face și eu asta. Ei erau în București deja, la Institutul Oncologic București și la Spitalul Marie Curie. Urma să se deschidă camera de joacă și la Spitalul Fundeni. Apoi lucrurile s-au întâmplat repede, i-am contactat, am trimis CV-ul, pentru că atunci am simțit. N-aș ști să spun de ce până atunci nu s-a produs apropierea, deși îi cunoșteam. Atunci a fost momentul potrivit pentru mine. Provocarea sau simțirea asta trebuie să se întâmple în noi. Copiii nu percep boala așa cum o percepem noi, ei sunt absolut naturali. Noi trebuie să ne dăm seama dacă putem să-i privim ca pe niște copii normali, transmițându-le energie și dragoste și cheful de joacă și de viață pe care îl au în orice alt cadru, nu în spital. Așa au fost lucrurile cu Little People, au fost simțite atunci și generate mai ales de energia minunată a acelui băiat care avea steluțe și o aură de jur împrejur.
Care sunt responsabilitățile tale ca voluntar? Ajută-ne să înțelegem mai bine rolul asociației.
Asociația organizează activități psiho-sociale în centrele oncologice – în București sunt cele trei menționate și mai sunt centre în Iași, în Cluj, în Timișoara și în Chișinău. La Fundeni sunt internați și copii cu probleme renale și hepatice, aflați pe listele de așteptare pentru transplant, și cazuri oncologice. Aici este amenajată o cameră de joacă, împărțită de patru asociații, fiecare dintre ele având alocate câte două ore, timp în care organizează, de luni până sâmbătă, activități pentru copiii internați la etajele 6 și 7. Pe lângă rolul de a-i face pe copii să iasă din cadrul spitalului, activitățile noastre au și rol educativ și de înțelegere a lucrurilor care urmează să li se întâmple: sunt copii care fac puncție, care pentru că au suferit destul de mult dezvoltă niște temeri care pot duce către fobii față de tot ce înseamnă instrumentar medical, de exemplu. Sub forma jocului, îi familiarizăm cu instrumentele medicale. Sunt ei medicii și află cum se folosesc seringa sau branula și ce înseamnă acestea. Pe de altă parte, tot rol educativ au și activitățile care îi învață pe copii părțile corpului. Ca să dau un exemplu: ei spun mă doare burta și, pentru a putea investiga sau merge către zona respectivă, îi învățăm ce înseamnă mă doare burta/mă doare stomacul, pentru că lor le poate părea același lucru. Toate aceste lucruri le învață prin joacă. Vârstele sunt extrem de variate. Pot fi copii de la 2-3 ani până la 18- 19 ani, seriile nu sunt omogene ca vârstă și atunci trebuie să te adaptezi și cumva să echilibrezi activitățile. Este foarte important să-și manifeste și să-și denumească emoțiile, temerile, lucrurile pe care le simt. Așa că îmbinăm jocul cu partea serioasă a vieții de care copiii au nevoie pentru că, din păcate, în spital nu prea există timp să li se explice pe limba lor. Noi, voluntarii, nu avem studii medicale, dar putem explica niște pași pe înțelesul lor. La Institutul Oncologic, unde sunt doar cazuri oncologice și spitalizări pe termen lung, unde e un program prelungit – patru ore dimineața și activități care continuă și după-amiaza –, există un concept de fun school. Au parte de patru ore de școală și fac de la experimente de chimie, fizică, până la franceză, engleză, geografie etc., tocmai pentru a-i menține în contact cu lucrurile de care sunt lipsiți pe perioada tratamentului.
Care e cea mai frumoasă poveste trăită de când ești voluntar ALP?
A fost chiar în prima zi și s-a petrecut foarte natural. Noi, adulții, trăim într-o lume a ideilor preconcepute și trebuie să recunosc că m-am dus acolo cu inima deschisă și dornică să mă implic, dar și cu teamă de ce o să găsesc și ca nu cumva să transmit ceva ce nu mi-aș dori să se vadă. Spre surpriza mea, nu a fost deloc așa și am intrat în camera de joacă, unde am adunat copiii de pe cele două etaje. Și este un băiat de lângă Sibiu care mi-a spus: Adriana, ia pune mâna pe mâna mea! Și mi-a luat două degete și efectiv le-a pus pe mâna lui. Simți ceva? Nu. Apasă mai tare! Și se simțea de parcă trecea curent și l-am întrebat: Ce se întâmplă, ce e acolo? Păi mi-au legat o venă cu o arteră și îmi scot sângele pe o parte, mi-l trec printr-o mașină de spălat și mi-l pun înapoi curat. Oau, există așa ceva? l-am testat eu. Pe bune, Adriana, tu ești om mare, tu nu știi că se poate? Și așa am început, direct șah mat. Cred că toată viața mea o să-mi aduc aminte de zâmbetul acelui copil și de sprânceana lui ridicată; mi s-a părut genial, pentru că despre asta e vorba. El, chiar dacă venea periodic să facă procedura asta, nu o vedea ca pe o povară și mi-a rămas în minte mai ales ca atitudine și ca seninătate și normalitate.
Dar cea mai mare provocare pe care ai întâlnit-o ca voluntar?
Cea mai mare provocare a adultului din mine a fost în momentul în care o fetiță, pe care o cunoscusem și care avea părul lung până la mijloc, întâi s-a tuns scurt cât a durat tratamentul și după aceea, în urma tratamentului, a rămas fără perișor. Ea nu avea o problemă cu asta, în schimb eu am simțit efectiv un gol și provocarea maximă a fost să nu transmit acel gol și să-i pot zâmbi, transmițându-i energie bună. Și asta a fost o provocare a mea pentru mine. Întorcându-mă la Adriana fericită, cred că experiența Little People, cu tot ce s-a întâmplat într-un an și jumătate de când sunt voluntar, nu că zdruncină (pentru că sunt și cazuri tragice și realitatea este că nu toți copiii ajung să se facă bine), dar este o lecție pe care o primești și care te ajută să știi pe ce pui preț într-adevăr. Și este incredibil cum ți se schimbă sfera de valori și cum dintr-odată nu mai este important să faci ordine în casă, asta ca să dau un exemplu banal, ci să ieși la o cafea cu mama. Și fac lucruri care să mă bucure acum cu adevărat – oferind sau primind. Pentru că eu nu cred că există pe lumea asta vreun om care să ofere bucurie și să nu primească, să nu i se întoarcă. Pentru mine, faptul că am decis să merg să fac voluntariat, chiar dacă târziu, la 36 de ani, a fost o lecție de viață primită în momentul în care probabil că aveam nevoie de ea, dar o lecție foarte frumoasă.
Care e impresia ta despre mediul ONG din România?
Mi se pare minunat că există și este un mediu din care oamenii mari ar putea învăța atât de multe, pentru că vorbim de energie, de motivație, de lucruri care se întâmplă pentru că oamenii își doresc din tot sufletul. Este foarte greu, apropo de cum găsești surse și sponsorizări și de autofinanțare, să obții niște bani atât timp cât nu ești dispus să prezinți niște cazuri cu chip – și asta, din punct de vedere etic, mi se pare genial – și să nu promovezi niște copii care sunt în suferință. Într-adevăr, o fotografie poate transmite la nivel emoțional mai mult decât poți descrie în cuvinte, dar cei de la Little People nu fac treaba asta. Cu atât mai mult, persoanele care fac fundraising au tot respectul meu pentru că fac asta din pasiune și transmit mai departe poveștile din spital fără să apeleze la lucruri care i-ar putea afecta pe beneficiari la un moment dat.
Dacă ar fi să vorbesc despre mediul ONG în general, mi se pare că lucrurile pot fi altfel. Cred însă foarte tare că societatea ar trebui să ia un exemplu de la ei și să nu le altereze acțiunile. Din păcate, este mult mai ușor să critici decât să apreciezi și cred că suntem cei mai buni la a spune doar ce nu merge, în loc să vedem lucrurile bune și să le îndreptăm pe celelalte. Mediul ONG ar trebui apreciat pentru lucrurile pe care le face, tocmai pentru a-și putea găsi resurse de energie pentru a merge mai departe. Într-adevăr, este un proces lung și perfectibil, lucrurile nu pot ieși bine din prima, dar entuziasmul și devotamentul pentru o astfel de cauză mi se par lucruri ce trebuie apreciate.
Dacă ai fi un tânăr de 18-19 ani, ce sfat ai avea pentru tine?
Nu cred că la 18 ani poți ști exact ce vrei. Sau poate sunt situații fericite, dar eu nu am știut. Cred că e foarte important, la fel ca în orice altă etapă, să fii cinstit tu cu tine și să dai tot ce poți, atât cât poți. Și să faci lucrurile care îți plac atât timp cât îți plac. Pentru că este foarte posibil ca într-un moment să consideri că îți place de nu mai poți ceea ce faci și peste trei ani acel ceva să nu îți mai aducă satisfacție. Ei, atunci este clar momentul să faci o schimbare și nu cred că are legătură cu vârsta – că ai 18 ani sau mai mulți, e important să nu intri în acel automatism al vieții cotidiene sau, dacă o faci pentru că ăsta este ritmul, să nu uiți că tu ești actorul principal din viața ta și să mai stai de vorbă și cu tine.
De unde îți aduni energia, Adriana, în ce crezi?
Încă o dată, cred că nimic nu e întâmplător, că și cele mai dure experiențe sunt lecții pe care le învățăm așa, hard way, care dor al naibii de tare, ajung să ne definească și să ne ofere niște perspective pe care, înaintea experienței respective, nu le-am fi luat nici măcar o clipă în calcul. Lucrurile bune și bucuriile trec. Și le savurăm o zi, două, dar acum, serios, mergem pe stradă și câte persoane mai vedem zâmbind? Dintr-o experiență negativă înveți mult, altfel față de cum înveți din cele bune, pentru că te doare. Important rămâne însă să înveți. Cât te doare? O săptămână, două. Lași durerea și treci la lucrurile de învățat, pentru că doar așa poți evolua. Din asta îmi adun energia. Știu că poate suna nefiresc, dar eu nu mai am așteptări, mă las provocată. Nu-mi mai fac scenarii, ci pur și simplu mă duc deschisă și văd ce se întâmplă. Și lucrurile se petrec mult mai bine, pentru că descoperi că există în tine resurse, că te poți adapta fiecărei situații, și îți conștientizezi valoarea. Ca o idee de final, chiar dacă nu este ușor, ar trebui ca măcar o dată pe săptămână – ca să nu zic mai des – să facem un lucru care ne scoate din zona de confort. În felul acesta ne vom oferi experiențe care ne mențin în priză, vii și ne arată o altă fațetă din noi. Și când o să ajungem să vedem tot mai multe fațete, o să ne dăm seama că suntem asemenea unui diamant, chiar dacă pe alocuri am mai putea fi șlefuiți ca să creștem numărul caratelor. Asta ține doar de noi.
surse foto: © Adriana Costea