Într-o eră în care fiecare este preocupat doar de prezent, aruncând priviri neîncrezătoare viitorului, trecutul rămâne mult în urmă, nefiind explorat şi înţeles cu adevărat. Istorii vechi, războaie sângeroase, poveşti de iubire la umbra zidurilor cetăţilor – toate acestea pot fi regăsite în paginile cărţilor. Ne mulţumim să spicuim câteva evenimente mai importante – cum ar fi fondarea Romei, cucerirea Daciei, căderea Imperiului Roman şi mai apoi a Constantinopolului – fără să explorăm în profunzime ce se ascunde în spatele acestora, fără să descoperim personajele care au luat parte la astfel de întâmplări.
Gustave Flaubert pare să fi fost atras nu numai de moravurile societății contemporane lui, ci și de întâmplările Antichității. Timp de cinci ani, Flaubert a lucrat la un roman inspirat din istoria Cartaginei, susținând că a consultat numeroase surse privind economia, organizarea politică și socială a cetății. Salammbȏ conține câteva teme și motive romantice, cum ar fi construirea antagonică a cuplurilor de personaje (Moloch/Tanit, Soarele/Luna, Mâtho/Salammbȏ) sau motivul sacrilegiului.
Cartea s-a bucurat de un succes destul de mare în rândul publicului francez, însă a rămas aproape necunoscută în literatura universală. Povestea este o idilă romantică neobișnuită, filtrată cultural prin descrierile elementelor exotice, chiar fantastice, însă succesiunea de evenimente demarează destul de greu. În primele capitole abia cunoaștem locurile de desfășurare, prin intermediul unor imagini sugestive, dar întâmplările din planul principal (idila) și cele din planul secundar (revolta mercenarilor) se aglomerează mai degrabă în partea a doua a textului.
Meritul extraordinar pe care îl atribui eu acestei lucrări, dincolo de migala literară, este acela că poate stârni curiozitate și reprezintă un instrument prin care cititorii sunt introduși într-o lume demult uitată și distrusă. Salammbȏ este, dincolo de orice, o lecție de istorie, aducându-ne aminte de aspectele care au schimbat evoluția ce părea, până la un moment dat, firească.
Prea puţini au fost actorii cu o influență atât de mare ca cea a Imperiului Roman, dar există civilizaţii care s-au încăpăţânat să îi reziste până la ultima suflare. Aici ne revin în minte grecii, egiptenii sau chiar galii, dar (de ce nu?) şi cartaginezii. Atât de mare a fost bucuria victoriei romanilor, încât Cartagina a fost arsă din temelii, nu a mai rămas nicio clădire în picioare. Însă istoria acestei cetăți începe cu mult înainte, putem spune chiar odată cu apariția sa, în secolul IX î.e.n.
Fondată în 814-813 î.e.n., Cartagina era una dintre numeroasele cetăţi feniciene din bazinul Mării Mediterane, care asigura existenţa unor porturi sigure pentru mărfurile locuitorilor Canaanului. Numele inițial al oraşului era Kart-hadasht (oraşul nou), pentru a-l deosebi de vechea colonie a Uticei, aflată în apropiere. Grecii numeau acest oraş Karchedon, iar romanii l-au adaptat sub forma Carthago.
Există numeroase legende privind fondarea cetăţii, însă cele mai cunoscute sunt cele care o privesc pe prinţesa Dido sau Elissa. Fiica unui rege al Tirului, ea este nevoită să fugă din cetatea părintească atunci când soţul îi este ucis de fratele ei, Pygmalion. Ajungând pe coasta Africii, Dido cumpără o bucată de teren de la un conducător de trib local, unde pune bazele Cartaginei. Văzând că oraşul prosperă, conducătorul tribului vrea să se căsătorească cu prinţesa, însă aceasta refuză şi, după ce construieşte un rug funerar, se înjunghie de faţă cu locuitorii cetăţii. O altă variantă este cea propusă de Virgil, în Eneida, acolo unde Dido este contemporană cu Eneas şi se îndrăgosteşte de acesta atunci când acostează în Africa. Sinuciderea prinţesei survine atunci când Eneas o părăseşte, la ordinul lui Jupiter. Înainte să moară, Dido îi blesteamă pe pribegii din Troia, ceea ce poate reprezenta o bază mitologică pentru războaiele punice. În urma cercetărilor desfăşurate până în prezent, istoricii cred că Dido se identifica cu zeiţa Tanit, principala zeitate venerată de cartaginezi.
Aşezarea Cartaginei s-a dovedit una foarte bună pentru dezvoltarea viitoare a cetăţii. Deschiderea la Marea Mediterană, dar totodată şi siguranța pe care o oferea golful făceau oraşul mult mai uşor de apărat. La mai puţin de un secol de la înfiinţare, Cartagina se mândrea cu zidurile sale foarte greu de distrus, cu un port foarte bine echipat pentru acea perioadă, dar şi cu un tofet – o instalaţie despre care se crede că era folosită pentru sacrificiul primilor născuţi, închinaţi zeilor Baali şi zeiţei Tanit.
Cartagina era bine apărată pe toată lungimea istmului. Mai întâi printr-un șanț adânc; apoi printr-un șir de metereze ascunse sub iarbă și printr-un zid de piatră cu două caturi, înalt de treizeci de coți. (…) Turnurile crenelate se înălțau din loc în loc peste catul al doilea al zidurilor, purtând pe fața lor scuturi de bronz atârnate în cârlige.[1]
Aflată sub stăpânirea Tirului, Cartagina a devenit independentă în jurul anului 650 î.e.n., însă aceasta a început să dețină supremaţia coloniilor din Africa abia după distrugerea cetății suzerane de către Alexandru cel Mare şi după diminuarea puterii Sidonului. Cele două oraşe încasau tributuri de la colonii, dar nu deţineau un control propriu-zis asupra acestora. Abia când Cartagina s-a impus drept cea mai puternică cetate, relaţiile au devenit mai organizate, astfel că aceasta îşi numea proprii magistraţi în colonii, deţinând în mod real controlul asupra acestora.
În acelaşi timp bogăţiile oraşului creşteau din ce în ce mai mult, stârnind chiar invidia romanilor. Aceştia încercau să imite luxul cartaginez, dar totodată să şi împiedice extinderea ariei sale de influenţă. Însă nu numai romanii erau preocupaţi de puterea crescută a cartaginezilor, care deţineau o flotă de invidiat, ci şi grecii din Siracusa, care se temeau de o hegemonie asupra Mării Mediterane. Primul Război Sicilian, desfăşurat în jurul anului 480 î.e.n., s-a soldat mai degrabă cu un eşec, deoarece, în timpul bătăliei de la Himera, regele cartaginez Hamilcar a fost învins şi a murit fie în luptă, fie s-a sinucis ulterior. Cartaginezii au încheiat pace cu locuitorii Siracusei, care deţineau în continuare supremaţia în Sicilia.
În urma acestei înfrângeri dureroase pentru orgoliul cartaginez, cetatea și-a schimbat forma de organizare, renunţând la conducătorii ereditari, în principal din familia Magonizilor, și devenind o republică. Aceasta nu era una democratică, ci mai degrabă oligarhică, fiind condusă de un consiliu suprem – considerat de romani un fel de senat, iar de greci, un „consiliu al bătrânilor” – din care făceau parte reprezentanţi ai familiilor aristocrate. Conducătorii propriu-zişi ai cetăţii erau doi sufeţi, aleşi anual din rândul celor mai bogate şi mai influente familii, dar procedura de alegere a acestora nu este cunoscută. În Politica, Aristotel vorbeşte şi despre un tribunal al Celor O Sută Patru, care juca rolul unui for judecătoresc suprem, ocupându-se atât de problemele militare, cât şi de cele civile. Tot Aristotel este cel care menţionează prezenţa unor elemente democratice, cum ar fi faptul că Adunarea Populară se putea pronunţa în privinţa problemelor importante, deşi acest lucru se întâmpla doar dacă sufeţii şi membrii consiliului nu ajungeau la o decizie comună. În continuare, dezvoltarea economică a țării se baza pe comerțul maritim, dar și pe birurile pe care le primea de la coloniile din jurul său.
Cartagina ținea toate aceste neamuri sub stăpânirea ei istovitoare. Punea asupra lor biruri grele, iar cei care zăboveau cu plata sau îndrăzneau măcar să murmure sfârșeau în lanțuri, sub securi și pe cruce. Plugarii își lucrau pământul după cum poruncea Republica și dădeau Republicii tot ce le cerea. N-avea nimeni dreptul să poarte arme, iar oamenii satelor răsculate erau vânduți ca sclavi. Cartaginezii își prețuiau guvernatorii ca pe niște teascuri: cei mai buni erau cei care storceau mai mult. Dincolo de ținuturile supuse Cartaginei se întindeau țările aliate, care nu plăteau Republicii decât un tribut neînsemnat; iar mai departe hălăduiau nomazii, gata să sară asupra aliaților, ori de câte ori li se dădea a înțelege că pot să o facă. Hambarele Cartaginei erau astfel totdeauna pline, hergheliile îi sporeau, câmpurile îi dădeau rod îmbelșugat.[2]
După înfrângerea din primul Război Sicilian, Cartagina nu a renunţat la dorinţa ei de a deţine supremaţia asupra Mării Mediterane, astfel că a înființat noi colonii în Africa de Nord, dar explora şi coastele Atlanticului şi alte insule mediteraneene. Sicilia nu a fost nici ea ocolită, iar în 409 î.e.n. Hannibal Mago, nepotul lui Hamilcar, a pornit într-o primă expediţie în urma căreia a cucerit câteva oraşe de pe coasta insulei, întorcându-se victorios în Cartagina. În 405 a pornit în cea de-a doua campanie, îndreptată împotriva Siracusei, dar rezistenţa grecilor a fost mult mai mare şi pe deasupra, în timpul asediului Agrigentumului, armata a fost secerată de ciumă. Hannibal s-a numărat printre victime, dar când Himilco, fiul acestuia, a preluat comanda, a fost nevoit să încheie pace înainte de a se întoarce în Cartagina cu forţe mult slăbite. După o provocare a noului tiran al Siracusei, Dionysius, Himilco s-a întors, însă, când era pe punctul de a câştiga războiul, armata sa a fost lovită din nou de ciumă. Au urmat alte câteva încercări de cucerire a Siracusei, dar şi acest război s-a soldat cu un eşec, iar Himilco a fost primit în dizgraţie de cartaginezi, ceea ce l-a făcut să se sinucidă prin înfometare.
Cel de-al treilea Război Sicilian a fost un adevărat succes pentru Cartagina, atunci când în 315 î.e.n., în urma încălcării tratatului de pace de către Agatocles, Hamilcar l-a învins pe acesta. Agatocles a făcut încercări disperate de a-şi menţine autonomia, dar, deşi părea că a reușit, la un moment dat, în 307 î.e.n., armata sa a fost învinsă.
Disputa asupra supremaţiei în Marea Mediterană nu s-a încheiat însă atunci, urmând numeroase conflicte atât de natură comercială, cât şi armată. Treptat, puterea şi influenţa Romei au crescut, astfel că, inevitabil, ei au fost următorii competitori ai Cartaginei. Pe de altă parte, problemele Cartaginei urmau să apară și din dorința sa de expansiune coroborată cu incapacitatea sa militară de a o susține. Gustave Flaubert descrie în Salammbȏ într-un sens artistic grandoarea Cartaginei în ultimii săi ani, având ca sursă istorică scrierile grecului Polybius, care nu poate fi acuzat de partizanat cu poporul învingător – romanii.
Bibliografie:
Richard Miles, Carthage Must Be Destroyed: The Rise and Fall of an Ancient Civilization, Penguin Group, 2011
http://www.livescience.com/24246-ancient-carthage.html, accesat la data de12.02.2014
http://www.ancient.eu.com/carthage/, accesat la data de 12.02.2014
[1] Gustave Flaubert, Salammbȏ, Editura Știința Venus, Chișinău 1994, pag. 51-52
[2] Ibidem., pag. 86;