Pe 28 iunie 2014 se vor împlini 100 de ani de la asasinarea prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, la Sarajevo, fapt ce a determinat un adevărat efect domino care s-a manifestat până la urmă prin declarații de război din partea întregului continent european și declanșarea unei confruntări pe care toată lumea o imagina a fi cât mai scurtă, dar care a durat mai mult de 4 ani și a fost, până la acea vreme, cel mai sângeros război din istorie. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, confruntarea ce a durat între 1914 și 1918 avea să fie recunoscută ca Marele Război, fapt ce denotă cele spuse anterior.
Totuși, putem afirma că nu atentatul de la Sarajevo este motivul principal pentru izbucnirea Primului Război Mondial. Acesta trebuie considerat cel mult un pretext pentru lansarea conflictului. Cauzele și originile Primului Război Mondial sunt mult mai variate.
În primul rând putem vorbi despre rivalitatea franco-germană, pornită de la înfrângerea Franței în Războiul Franco-Prusac (1870-1871) și crearea Imperiului German, după încoronarea împăratului Wilhelm I în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles. Acest fapt a creat un spirit revanșard în opinia publică franceză, atenuat în mare măsură de opera diplomatică a lui Otto von Bismarck. Prin intermediul realpolitikului, Bismarck a reușit să consolideze pentru Germania poziția de cel mai puternic stat de pe continent și, mai mult, să izoleze Franța, prin intermediul alianțelor cu Austro-Ungaria (1878), Italia (1881) și România (1883), creând astfel alianța militară Puterile Centrale.
Succesiunea la tron a fost însă una neprielnică pentru politica externă a Imperiului German. Împărat a devenit Wilhelm al II-lea, care a schimbat politica externă germană, aceasta nemaifiind una realistă, dorindu-se transformarea Germaniei într-o putere mondială, colonială, așa-numita weltpolitik. Acest lucru a atras automat antipatia față de Germania a Imperiului Țarist și a Marii Britanii și, fără să vrea, Wilhelm al II-lea a distrus munca lui Otto von Bismarck și a scos din izolare Franța. Drept urmare, Franța a reușit să se alieze în 1893 cu Imperiul Țarist, competitor al Austro-Ungariei pentru teritoriile Imperiului Otoman și rival al Imperiului German. Apoi, în 1904, a avut loc o alianță între Franța și Marea Britanie, care mediază, anul următor, o alianță între Londra și Sankt Petersburg. Astfel că în 1905 avea să se închidă un triunghi de alianțe care înconjura Germania și Austro-Ungaria și punea bazele unui bloc militar rival: Antanta.
Putem pune astfel pornirea războiului nu neapărat pe seama asasinării prințului moștenitor al Austriei care, deși cu o simbolistică aparte pentru Imperiul Austro-Ungar, nu era un fapt mai grav decât cele două crize marocane sau războaiele din Balcani ce precedaseră acest moment. Mai degrabă războiul a început din cauzele pe care le-am menționat anterior: crearea celor două blocuri militare, rivalitatea franco-germană, decăderea Imperiului Otoman, la care aș adăuga naționalismele din cadrul acestor mari imperii multietnice și cursa colonială.
Astfel că România, la momentul 28 iulie 1914, se afla în fața unui prim moment crucial, în fața unei probleme politice profunde: dacă să rămână neutră sau să intre în război de partea Puterilor Centrale.
Decidenții politici de la acea perioadă au avut de ales între aceste două opțiuni, fiecare cu plusurile și minusurile sale. Motivul pentru care România trebuia să intre în război era fie reîntregirea națională, fie menținerea securității naționale. Desigur, susținătorii fiecăreia dintre cele două opțiuni nu excludeau celălalt scop, ci doar prioritizau motivul pentru care pledau.
Cei care susțineau intrarea în război de partea Puterilor Centrale, numiți în istoriografie drept germanofili, erau reprezentați politic, în principal, de Partidul Conservator. Aceștia aveau la bază un pretext foarte simplu: securitatea națională prima dobândirii Ardealului. Ei susțineau că, în cazul în care ar fi avut loc o alianță cu Rusia și aceasta câștiga războiul, nu ar fi avut prea multă importanță că faptul că ar fi reușit ei să fie în tabăra învingătorilor, întrucât o Românie chiar și întregită cu Transilvania tot era un stat foarte mic în comparație cu măreția Imperiului Țarist, care astfel ajungea tot mai aproape de strâmtori. De asemenea, în opinia lor, era mai importantă alipirea la statul român a Basarabiei, întrucât românii din spațiul dintre Prut și Nistru treceau printr-un amplu proces de rusificare, pe când, conform spuselor lui Constantin Stere: Ardealul nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte.[1]
Totodată, germanofilii considerau că trebuia să fie luat în considerare și tratatul de alianță pe care România îl semnase cu Puterile Centrale și care dăinuia de peste trei decenii, o chestiune de onoare, mai ales datorită faptului că dinastia Hohenzollern era de sorginte germană.
Acest ultim punct de susținere era combătut de cealaltă tabără – a antantiștilor – prin faptul că acordul semnat la 1883 era unul defensiv, iar Austro-Ungaria a fost cea care a atacat Serbia și nu invers, un adevăr politic incontestabil. Totodată, antantiștii, reprezentați în principal de conservator-democrații lui Take Ionescu, dar având și o plajă mare de aderenți – conservatori, dar mai ales liberali filofrancezi –, mergeau pe principiul că acest război este o șansă unică pentru reîntregirea națională, care fără Transilvania nu s-ar fi putut produce. Ei se orientau către un curent inspirat chiar din opinia publică, potrivit căreia Ardealul era principalul țel și nu neapărat teritoriile basarabene, aflate sub posesia Rusiei, care făcea parte din Antanta. Deci mergeau pe soluția alianței chiar și cu Rusia pentru a primi Transilvania, lăsând Basarabia la o parte.
În ceea ce privește o posibilă agresiune a Rusiei în caz că ar fi ieșit învingătoare, antantiștii susțineau că un potențial avânt ofensiv al acestora ar fi fost estompat chiar de către ceilalți doi aliați: Franța și Anglia, astfel că temerile lui Petre P. Carp, Constantin Stere și a celorlalți filogermani erau nefondate.
Bibliografie
Boia, Lucian, Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, editura Humanitas, București, 2010, capitolul II: Partide politice, opțiuni, pp. 29-51.
Boia, Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, editura Humanitas, București, 2014.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, editura Univers Enciclopedic, București, 1997, Partea a III-a, Capitolul 6: „România Mare”, pp. 272-302.
[1] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, editura Univers Enciclopedic, București, 1997, Partea a III-a, Capitolul 6: „România Mare”, p. 274