Aceeași pălărie, cu altă Mărie: Uniunea Euroasiatică

(Mihai Eminescu – Glossă)

Un fragment straniu ce ne-a parvenit de la Plinius Maior vorbește despre o insectă, pryala, care, cât timp se afla în mijlocul focului, trăia; dacă se depărta de flăcări, fie și într-un zbor scurt, pierea[1]. O soră mai stranie a păsării Phoenix, ar spune unii. Eu cred însă că ea reprezintă însăși condiția omului recent, în calitate de zoon politikon, concept în cadrul căruia acțiunea socială e latura sa exponențială: omul nu poate trăi decât în focul vâlvei, al furorii dionisiace, al zgomotului gregar. Într-o lume calmă, moare.

Această revărsare în sus și în afară a spiritului omenesc este însă o chestiune delicată în economia viitorului soartei omenești. Pe de o parte, ea reprezintă motorul progresului istoriei care angrenează totalitatea indivizilor spre un mai bine, dar (să nu ne ambalăm!) pe de altă parte, această atitudine permanentă de negare a status quo-ului diminuează echilibrul fragil al lumii. Implacabil, dorința de schimbare a realităților inițiale decurge pari passu cu prăbușirea respectivului echilibru.

Ceea ce nu e un lucru eminamente nociv[2], dar, în planul contemporaneității, uneori starea lucrurilor pare să fie mai degrabă alterată, și nu ameliorată. Este cazul propunerii lui Vladimir Putin, prim-ministrul rus la vremea respectivă, de a integra statele ex-comuniste[3] într-o organizație suprastatală numită Uniunea Eurasiatică. Putin, care odinioară clasifica decăderea URSS-ului drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea, menționa că noul său proiect nu va semăna cu URSS: Ar fi o încercare naivă să restaurăm sau să copiem ceva din trecut. Totuși, acest sistem supranațional care va coordona politica economică și monetară pare a aduce cu sine planificarea și dirijarea economiei. Principii care, într-un moment negru al istoriei, au fost pilonii pe care s-a clădit societatea rusă. Astfel, istoricii consideră că acest proiect renaște din pregnanta dimensiune mesianică, imperialistă care și-a pus amprenta asupra Rusiei încă de la începuturile acesteia ca stat.

Dirijarea producerii de avuție este sinonimă cu controlul asupra înseși vieții omenești. (Hillaire Belloc)

Veți fi poate surprinși când vă voi spune că propunerea lui Putin datează din luna octombrie, anul 2011. Ei bine, proustian vorbind, fluxul amintirii asupra acestui proiect mi-a fost determinat de un episod petrecut cu câteva săptămâni în urmă. Episodul tratativelor purtate de Moldova, Georgia și Ucraina în scopul creării premiselor aderării la UE. În cadrul summitului de la Vilnius, Moldova și Georgia au trecut de partea Bruxelles-ului, parafând două Acorduri de Asociere, confirmând principiul lui Hayek conform căruia responsabilitatea (în sensul de asumare a răspunderii) e o condiție sine-qua-non pentru afirmarea libertății. În privința Ucrainei, situația a fost extrem de tensionată, pe fir intrând Moscova pentru a face presiuni și promisiuni de ordin economic: împrumutul unei sume de 15 miliarde de dolari Ucrainei prin achiziții de obligațiuni emise de Ministerul Finanțelor de la Kiev și reducerea cu o treime a prețului la gaze. Jocul Rusiei de-a nerespectarea dreptului popoarelor la autodeterminare a funcționat, iar Ucraina a întors spatele ușii pe care Bruxelles i-o deschisese cu atâta larghețe.

Astfel, devine evident faptul că problema europeană se pune în termeni fruști, anacronici în raport cu dezvoltarea galopantă a conceptului liberului arbitru, a drepturilor omului în general: ori una, ori alta. Această metodă de a privi lucrurile în alb și negru transformă lumea într-o tablă de șah, în care nebunii, cocoțați pe cai se joacă cu soarta pionilor, în detrimentul regelui și al reginei care trăiesc într-o splendidă izolare, într-o magnifică detașare. Șah mat!

Istoria este o galerie de tablouri în care sunt puține originale și multe copii. (Alexis de Tocqueville)

Inspirându-se din natură, omul a observat în ciclicitatea anotimpurilor, în vârstele omului (evident, printr-o introspecție în sensul ascezei) o puternică premisă a istoriei văzute ca organism biologic care se naște, se dezvoltă și îmbătrânește. Cu o anumită periodicitate. Reiterarea istoriei pare și mai vizibilă în contextul actual. Realitatea hic et nunc pare a fi o reproducere ad litteram a perioadei Războiului Rece, (re)prezentând o lume bipolară: pe de o parte, Uniunea Europeană și, pe de altă parte, incipienta Uniune Euroasiatică. Astăzi Uniunea Europeană se menține în bună tradiție, deși euroscepticismul a atins cote alarmante. De pildă, în Spania indicele neîncrederii[4] în UE a atins 72%, față de 24%, cât era în urmă cu șase ani. Așadar, e nevoie de o remaniere în cadrul instituțiilor europene, făcută cu schepsis, altfel indicele va tinde permanent spre cota absolută. Uniunea Euroasiatică e doar reacția Moscovei față de UE, care își propune o unificare în cvasi-totalitatea granițelor fostei URSS.  Deși ia ca model UE, Uniunea Euroasiatică seamănă doar în formă cu omologul vestic, fondul fiind cu totul diferit: aceeași pălărie, cu altă Mărie. Teoria formei fără fond (democratic).

Tot istoria ne-a arătat că Războiul Rece, sub forța unor reacții nucleare, poate deveni Cald, Fierbinte chiar. Episodul crizei rachetelor din Cuba ne-a demonstrat faptul că lumea e oricând în fața prăpastiei produse de un obuz dintr-un ipotetic al Treila Război Mondial. Poate că astăzi suntem departe de acel Război Cald. Dar Războiul Rece există[5]. Ce se întâmplă însă dacă punem la socoteală și încălzirea globală?