de Ioana Preoțescu

Am ajuns în Franța abia acum trei luni. Sunt studentă la master, anul I, la Sciences Po, în Paris. Momentul alegerilor a însemnat pentru mine prima experiență de vot în afara țării. Nu credeam că o să iau parte vreodată la așa ceva, dar uite că mi s-a întâmplat.

Am plecat de acasă motivată de dorința de a vota, de a încerca să schimb ceva în țară, deși voi locui aici pentru doi ani. Speram să pot să îmi exprim votul, dar entuziasmul mi-a fost tăiat până la sfârșitul zilei.

Am ajuns la Ambasadă la ora 17:00. Acum că știu ce a urmat, cred că ora nu a fost una rezonabilă, așa cum am crezut inițial. Oricum, coada era cu mult mai lungă decât mă așteptam, dar am decis să rămân. Credeam că patru ore îmi vor fi de ajuns pentru o acțiune care nu trebuia să dureze mai mult de zece minute. Dar nu a fost deloc așa.

În timp ce îmi așteptam rândul vedeam oamenii care votaseră deja cum se îndreaptă spre noi, cei de la sfârșit, spunându-ne că nu mai are rost să așteptăm, că durează foarte mult și că nu o să apucăm să votăm până la ora 21:00. Ce era să fac? Am rămas în continuare, doar era dreptul meu să fiu acolo. După o oră de așteptat, un băiat care nu era cu mult mai mare decât mine a venit cu ideea să cerem prelungirea timpului de vot. Pentru a obține aprobare era nevoie de o sută de persoane care să sune la București, dar acest lucru se putea întâmpla foarte ușor. Eram foarte mulți, iar coada nu înceta să se lungească. Nu știu încă ce s-a întâmplat cu această inițiativă. Multă lume a fost de acord, la un moment dat se zvonea că am obținut deja aprobarea, dar după ceva timp nu s-a mai vorbit deloc despre asta.

Stând la rând, am văzut o mulțime de francezi care ne priveau. Ne-au întrebat ce se întâmplă, dacă e vreun concert sau dacă se dă ceva gratis. Când le răspundeam că așteptăm să ne votăm președintele rămâneau uimiți. Nu se așteptau să vadă atât de mulți români, mânați de un spirit civic atât de intens. Sincer, și pe mine m-a emoționat spiritul nostru de coeziune și dorința de a încerca să schimbăm ceva în țara noastră.

Am așteptat. Între timp a fost luată decizia care ne permitea să completăm declarațiile și în afara secției de vot. Am primit declarații, le-am completat și abia apoi am aflat că nu aveam voie să le și semnăm. Acest lucru trebuia să se facă în fața unui reprezentant. Am cerut alta și am completat-o. Să fie așa cum vor ei.

La ora 20:00 am reușit să intru în curtea ambasadei. Nu puteam vedea ce se întâmpla în interiorul clădirii, dar vedeam oameni încă ieșind de la vot, ceea ce era un semn bun. Peste o jumătate de oră, reprezentanții ambasadei au încercat să închidă porțile. Acesta a fost momentul care a declanșat o reacție suprinzătoare – pentru mine – din partea oamenilor. Au început să strige „Vrem să votăm!”; în câteva minute s-a ajuns la „Jos Ponta!”. Rezultatul a fost unul pozitiv: au reușit să deschidă una dintre porți, astfel încât lumea încă putea să intre în curte. Legea spune că dacă la ora 21:00 te afli în incinta secției de vot, îți va fi permis să votezi, chiar dacă aceasta se va întâmpla după termenul prevăzut. La noi, secția de vot cuprindea atât clădirea ambasadei, dar și curtea acesteia. De aceea, cu câteva minute înainte de ora 21:00, am încercat să intrăm cât mai mulți în curte.

Ne era permis să stăm doar pe un culoar, îngrădit de garduri de fier. Nu a fost nicio problemă, ne-am strâns cât s-a putut de mult. Când s-a ajuns la ora prevăzută, porțile s-au închis. Eram destul de mulți în curte, însă marea majoritate – peste o mie de persoane – se afla încă în stradă. Am stat aproape două ore înăuntru. Degeaba. Președintele secției de vot a încercat să ne explice cu o voce care abia i se auzea de ce nu mai putem vota. De ce? E trecut de ora 21:00 și… nu mai erau buletine de vot. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat în cazul în care am fi primit aprobarea de prelungire. Ar fi reapărut miraculos?

Între timp, a fost chemată poliția franceză, ca să se asigure că nu mai intră nimeni în incintă. Deja lumea începea să conștientizeze faptul că nu o să mai putem vota, așa că au început să se agite. Au chemat ambasadorul. Au cântat imnul României. Au strigat „Vrem să votăm!” constant. Cei care erau în stradă aplaudau și strigau odată cu noi, încercând să ne încurajeze să nu ieșim de acolo pentru că nu am fi putut intra înapoi. Nicio reacție. Ni se spunea doar că ei „respectă legea”. Care lege nu știu. Dreptul la vot este garantat prin Constituție, iar legea spune că poți să îl exerciți atât timp cât te afli în incinta secției de vot înainte de ora 21:00. Consider că eu și zecile de persoane din jurul meu îndeplineam aceste condiții.

Într-un cuvât, și-au bătut joc de noi. Nu am fost lăsați să votăm. La ora 23:00 mi-am dat seama că nu se mai putea schimba nimic și am încercat să ies. Când am ajuns la poartă, unul dintre jandarmi m-am oprit și m-a întrebat: „Ce se întâmplă înăuntru? Vorbește cineva?”. Nu știu dacă el știa de ce se află acolo. Își făcea doar datoria de a ține oamenii afară. Au venit zeci de jandarmi, cu peste douăsprezece dube. Au venit degeaba. Ne-am cerut dreptul la vot în mod pașnic și asta mi-a plăcut.

Sper ca în turul doi să fie mai bine. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, nu cred că protestul va mai fi atât de liniștit și fără incidente. Votul nostru chiar contează, dacă vrem să facem o schimbare. Și nu mă refer aici numai la românii din Paris, ci la cei din toată lumea. Am vorbit cu prieteni din Anglia și din Germania și peste tot a fost la fel. Oameni care au așteptat ore în șir la coadă, în ploaie, pentru nimic. Pentru a fi trimiși acasă. Nu cred că este normal să pui la dispoziție două centre de vot, fiecare cu doar trei ștampile, șase cabine de vot și o singură urnă, pentru miile de oameni care locuiesc în orașul tău sau care fac zeci de kilometri pentru a își putea exercita un drept fundamental.

Seria de materiale primite din diasporă este coordonată de către Delia Tudor.