You, the people, have the power – the power to create machines, the power to create happiness! You, the people, have the power to make this life free and beautiful, to make this life a wonderful adventure. Then – in the name of democracy – let us use that power – let us all unite. Let us fight for a new world – a decent world that will give men a chance to work – that will give youth a future and old age a security. (Charlie Chaplin, The Great Dictator)

Democraţia reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii politice actuale. La nivel teoretic sau la nivel empiric, democraţia este intens studiată atât prin procedurile sale, cât şi prin impactul asupra vieţii politice în general. Fie că o considerăm bună din punct de vedere procedural, fie din punctul de vedere al rezultatelor pe care le produce, democraţia nu rămâne însă numai un aspect care merită atenţia doar în graniţele unui stat, ci, într-o epocă a globalizării şi a interdependeţei dintre actorii sistemului internaţional, ea trebuie să ne preocupe şi în relaţie cu organizaţiile internaţionale, în particular în legătură cu Uniunea Europeană.

Planul Marshall a fost probabil impulsul cel mai vizibil care a dat startul unei cooperări de mai bine de jumătate de secol între statele europene. Uniunea Europeană a apărut la sfârşitul deceniului al şaselea al secolului trecut ca o formă de cooperare economică sectorială care a evoluat treptat într-o construcţie complexă ce cuprinde 28 de state membre. La început existau trei comunităţi europene – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), fiecare cu propriul set de instituţii, dar diferenţiat în acord cu funcţiile pe care le îndeplinea.

În 1967 intră în vigoare Tratatul de Fuziune, semnat la Bruxelles în 1965, prin care Comunităţile Europene au un singur set de instituţii, care vor funcţiona în concordanţă cu necesităţile momentului. Parlamentul European, denumit astfel din 1962 şi cunoscut până atunci ca Adunare Parlamentară, devine cu adevărat un for reprezentativ al cetăţenilor europeni abia în 1979, atunci când se organizează primele alegeri la nivel european.

Parlamentul European este considerat a fi singura instituţie legitimată democratic stricto sensu, dat fiind faptul că membrii săi sunt aleşi în mod direct de către cetăţenii din statele UE. Totuşi, acesta este o instituție slabă, deoarece principalele decizii ale Uniunii se iau fie la nivelul şefilor de stat şi de guverne în Consiliul European, fie la nivelul Consiliului de Miniştri, fie prin Comisia Europeană. Aceste instituţii sunt mai degrabă învăluite în mister, discuţiile din interior ajungând la public doar prin intermediul concluziilor. Lipsa de transparenţă devine astfel un element cheie al dezbaterii privind deficitul democratic.

Deficitul democratic apare atunci când practicile utilizate nu satisfac idealul democratic, în particular idealul considerat adecvat pentru Uniunea Europeană[1]. Conform glosarului disponibil pe pagina oficială a UE, deficitul democratic este invocat mai ales cu privire la instituţiile europene care nu sunt în totalitate democratice şi par inaccesibile cetăţenilor din cauza complexităţii lor[2].

Un alt aspect al acestei dezbateri este lipsa responsabilităţii membrilor Comisiei, Consiliului şi Consiliului European în faţa cetăţenilor Uniunii. Argumentul acesta poate fi susţinut prin faptul că liderii statelor nu au fost aleşi în principal pentru a rezolva problemele de la nivelul Uniunii, ci pentru programul lor privind politica internă, astfel că ei nu pot fi sancţionaţi pentru o proastă gestionare a afacerilor europene. Totuşi, critica poate veni din faptul că şi aceşti lideri beneficiază de legitimitate directă sau indirectă de la cetăţeni, ceea ce poate conduce la ideea racordării interesului Uniunii la interesele statelor membre. Prin urmare, singurul responsabil în faţa cetăţenilor este Parlamentul European.

Studiind însă într-o oarecare măsură modul în care activitatea sa este înţeleasă de cetăţenii Uniunii, putem observa cu uşurinţă că pentru aceştia PE este doar o instituţie a UE, despre care nu ştiu mare lucru. Deşi îşi votează aleşii în acest for, cetăţenii nu aleg în cunoştinţă de cauză, iar informaţiile pe care le au cu privire la rolul şi obiectivele Parlamentului sunt puţine. Deşi este instituţia cu cea mai mare conştientizare la nivelul cetăţenilor (PE este familiar unui procent de 90% dintre cetăţeni, cu toate că şi celelalte instituţii au scoruri destul de ridicate[3]), conform unui Eurobarometru din 2008 privind percepția asupra organului legislativ al Uniunii, europenii au totuşi cunoştinţe scăzute privind rolul Parlamentului şi membrilor acestuia, considerându-se prost informaţi în legătură cu aceste aspecte[4].

Analizând cifrele din Eurobarometru putem observa faptul că nu puterile Parlamentului sunt problema reală, ci faptul că cetăţenii nu cunosc rolul actual al acestuia. Chiar dacă PE ar deveni mai puternic, iar rolul său în procesul decizional al Uniunii ar creşte semnificativ, legitimitatea sa democratică nu l-ar face o instituţie mai puţin deficitară. Robert Dahl considera că democrația înseamnă participarea cetățeanului, însă consideră că pe parcursul timpului comunitățile s-au extins atât de mult încât o implicare directă este aproape imposibilă. De aceea, raportându-ne la o entitate de dimensiunea UE, observăm că deși participarea nu este directă și are o semnificație statistică scăzută, rolul cetățeanului nu dispare cu totul. Acesta trebuie să cunoască, măcar la nivel macro, modul în care Parlamentul – adică reprezentanţii pe care îi alegem o dată la patru ani – contribuie prin deciziile sale la funcţionarea Uniunii.

În prezent identitatea unui individ nu se mai formează numai în cadrul naţional şi numai pe plan emoţional, ci trece mai degrabă la un nivel supranaţional. Totuşi, simbolurile existente în context naţional nu dispar cu totul, ci sunt transpuse într-un nou cadru, astfel că alegerile pentru Parlamentul European devin un instrument prin care cetăţenii statelor membre UE conştientizează că sunt parte a unei comunităţi reale. Dincolo de conceptualizarea identităţii europene, este necesară şi o reafirmare în cadrul realităţii politice a acesteia. Ce poate fi mai explicit şi mai grăitor pentru formarea unei comunităţi decât participarea la exerciţiul democratic al votului?

Alegerile, participarea la viaţa cetăţii, reprezintă în sine un simbol al democraţiei, al drepturilor pe care le avem ca membri ai acestei comunităţi. De ce să risipim ocazia de a da o formă viselor noastre? Teoriile alegerii raţionale pot concluziona că individul acţionează strategic, în baza unui calcul minuţios privind îndeplinirea propriilor interese, ceea ce ne-ar conduce la concluzia că un singur vot nu are o valoare reală în rezultatul final. Însă oamenii nu acţionează întotdeauna raţional, fiind influenţaţi şi de comportamentul celor din jur şi de societate în general. De aceea, consider că participând la alegeri şi exprimându-ne propriile preferinţe poate nu se va ajunge la cel mai bun rezultat, însă nu vom trăi cu regretul că au ales alţii în locul nostru.

Să folosim aşadar puterea pe care o avem, puterea despre care vorbea Charlie Chaplin, să o punem în slujba unui ţel superior. Deşi par doar vorbe goale, faptul că putem să ne alegem reprezentanţii într-un for legislativ supranaţional ne arată că nu trăim singuri în lume şi că trebuie să contribuim la un bine colectiv.


[1] Thomas Jensen, ”The Democratic Deficit of the European Union”, Living Reviews in Democracy, Vol. 1 (2009) [2] Glossary, Democratic Deficit, accesat 24.12.2013 [3] Standard Eurobarometer 79 – Public Opinion in the EU – Spring 2013 [4] Special Eurobarometer 288 – The European Parliament – March 2008

sursa foto