Folcloru-i oxigen pentru un popor astmatic.
Versul celor de la Subcarpaţi îmi acaparează mintea mai mult ca niciodată acum, în perioada Crăciunului, când o sărbătoare cu frumoase datini româneşti reprezintă, în prezent, doar o goană nebună după cadouri şi reclame la Coca-Cola. Un studiu etnografic al lui Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Crăciunul., m-a ajutat să redescopăr veselia satului românesc şi suflul tradiţional al acestei sărbători.
Primul simbol al Crăciunului la care ne gândim cu toţii este, fără îndoială, Moş Crăciun. Pentru noi, el este sursa internaţională de gadgeturi şi haine scumpe, un bătrân gras, îmbrăcat în roşu, ce soseşte pe o sanie trasă de reni. Acest Moş Crăciun există şi în credinţa tradiţională bucovineană, fiind un moşneag ce vine pe cal alb, după al treilea cântat de cocoş (în noaptea de 24-25 Decembrie).[1]
Bradul de Crăciun este o noţiune străină ţăranilor din satele româneşti, fiind un obicei importat din Apus la oraşe, prin intermediul şcolilor ajungând şi la casele de slujbaşi sau moşieri. Există o relatare a lui Petre Ispirescu conform căreia prima dată când el a văzut un pom de Crăciun la „un Neamţ” a crezut că acesta simbolizează decesul unui membru al familiei.
Nu poate fi uitat aspectul culinar. Dacă mamele noastre toacă de zori pentru salata de boeuf şi fierb suta de sarmale (amuzant cum această mâncare „tradiţional românească”, sarmaua, nu este menţionată în acest studiu etnografic), gospodinele satului tradiţional aveau grija turtelor şi a colacilor. Cu ajutorul sucitorului sau ciucitorului (astăzi cunoscut ca armă letală împotriva bărbaţilor – făcăleţul) întindeau coca pentru turta ce se cocea pe plita sobei sau pe fierul plugului pus pe foc, nu pe un aragaz electric (nici măcar unul cu butelie). Prima turtă se cocea la Bobotează şi era oferită vacii, pentru ca aceasta să fie lăptoasă. Colacii erau pregătiţi pentru colindători, masa ajunului sau pomenirea morţilor.
Cu toţii am fost, în copilărie, la colindat, sau poate păstrăm obiceiul şi acum. Îmi amintesc că mereu făcam inventarul după colindat. Copiii din satele româneşti primeau ca răsplată nuci, prune, mere şi covrigi. Mergeau cu Moş-Ajunul în seara de 23 spre 24 Decembrie, după miezul nopţii, până în zori. În Banat şi unele părţi din Ardeal colindătorii erau numiţi piţerei sau pizerei şi erau consideraţi de stăpânii caselor purtători de noroc şi fericire, nu milogi fără viitor ca în zilele noastre.
Un fragment ce reproduce conversaţia dintre gazdă şi copiii veniţi cu Moş-Ajunul[2]:
— Olileo! Mânca-v’ar lelea de burduşi! Veniţi încoace, să vă dea lelea pânică şi câte un măr. Copiii se fac roată în jurul ei, tremurând de gerul aspru al dimineţii. — Să strigaţi întâiu şi-apoi vă dau! Mititeii se uită unii la alţii şi-şi şterg nasurile cu mânecele zeghuţilor.— Ei, începeţi odată «Bună dimineaţa la moş-ajun!», îi îndeamnă ea. Şi copiii prind curaj:
— ‘Mneaţa la mos-azun!
Ne daţi câte-un covlig
Că mulim de flig
Ne daţi câte-un măl
Că ne luăm de păl!
Se alcătuiau cete de colindători bazate pe tovărăşii de la colindatul din anii trecuţi. Copiilor mai mari sau flăcăilor de joc li se ofereau şi bani, pentru a avea cu ce să plătească lăutarii tocmiţi pentru sărbătorile Crăciunului şi ale Bobotezei (nu vă gândiţi la lăutarii moderni de la Hanul Drumeţului!). Gazda care lăsa copiii să cânte, însă nu le deschidea uşa să îi răsplătească, era pedepsită. Copiii băteau la uşă, la geam şi ţipau, schimbând versurile în:
Busuioc pe pirostie
Să rămâi, gazdă, pustie!
Împărţirea colindelor în categorii este una dificilă şi chiar inutilă, însă două se fac remarcate: cele având conținut religios şi cele având conţinut lumesc. Am încercat să descopăr misterul Lerului lui Hruşcă, însă Tudor Pamfile îl menţionează în studiul său doar ca fiind dat ca refren al colindelor în de obşte[3]. Cu siguranţă Ştefan Hruşcă a preluat refrenul leru-i ler (definiţia aceasta încalcă regulile de definire ale logicii, ţin minte de astă-vară, când am dat bacalaureatul; DEX-ul zice că lerul are ca sens secundar semnificaţia de vreme, timp, floarea vârstei; dilemă spontană: ler e cuvânt intraductibil, nu-i aşa?) de la forma colindelor populare Leroi leo.
Umblatul cu steaua începea în prima zi a Crăciunului şi în unele zone ţinea chiar până la Bobotează. Din fericire, nu avea conotaţii fotbalistice, ca acum. Steaua era alcătuită dintr-o sită veche cu 6, 8 sau 12 coarne învelite în hârtie colorată. Prin Bucovina, județul Tecuci şi județul Suceava copiii umblau şi cu luceafărul, alcătuit după modelul stelei, dar mai pe sufletul lui Eminescu.
De la Ignat până la Crăciun, tinerii umblau cu capra, turca sau brezaia, nume purtat de unul dintre flăcăii mascaţi. Turca e un bot de oaie, cu piele de iepure pe la barbă, cu urechi de iepure şi coarne de lemn, împodobite cu bete şi înfăşurate cu plantici de la fete; în coarne cu clopoţei de cioaie. […] Omul nu se vede; el stă plecat de mijloc şi acoperit cu o pânzetură de pe masă.[4] Brezaia este turca din părţile Muscelului care împrumută basmale de la fetele de măritat. Caprele pot fi un cal de lemn purtat de doi oameni sau în forma unei mese. Ceata este însoţită de lăutari, iar capra are un joc special, pe care-l dansează doar ea.
Din „datinile mărunte”, am ales două mai deosebite. În a treia zi de Crăciun, fetele de măritat mătură pe la miezul nopţii casa îndărăt, adică de la uşă spre fund. Gunoiul îl duc într-o răspântie, goale şi despletite fiind, şi strigă:
— Uiu-iu!
Eu strig pe Lacu,
Lacu pe Dracu,
Dracu pe data mea![5]
Gospodarii şi gospodinele se duc la biserică, ca să împlinească pe unii vorbă «măcar din Paşti în Crăciun».[6] Aş putea spune că, măcar în această privinţă, nimic nu s-a schimbat.
Am sărit peste capitolul despre tăiatul porcilor, pentru că nu aş fi vrut ca sunetul disperat al stomacului meu să se audă în toată biblioteca, cu gândul la pomana porcului. De altfel, am văzut că se vinde şorici la kilogram, la târgul de Crăciun, vizavi de Universitate.
În final, am pentru voi o provocare. Acum că aţi citit articolul, daţi drumul la televizor şi urmăriţi o reclamă la Coca-Cola în care această sărbătoare este tratată superficial şi nu are nicio simbolistică, fiind doar propagandă pentru consumerism. Aşa-i că vreţi să mâncaţi un cozonac făcut de bunica?