Având în vedere cã un mare numãr de oameni confundã adesea înțelesul cuvintelor ”religie”[1] și ”credințã”[2], consider utilã o scurtã incursiune la originea unei religii, și anume creștinismul, pentru a putea observa relevanța pasiunilor religioase, precum și a înverșunãrii antireligioase, ajutându-mã, în mare parte, de lucrãrile – așadar de perspectiva – lui Mircea Eliade. Astfel, propun o atitudine ”outside the box” (în afara cutiei) în ceea ceea ce privește religia (fiecãruia dintre noi).

În primul rând, se observã cã creștinismul începe cu ”religia lui Israel”, iudaismul, bazat în exclusivitate pe Biblie. În ceea ce privește acest aspect, credincioșii acelei perioade, evreii, puneau accent mai mult pe istoricitatea sacrã decât pe o stabilire a originilor[3]; chiar și istoricii pornesc, în general, cu Avraam, care reprezintã primul obiect al unei teofanii, prima acțiune directã a noului zeu – Iahve ( /Elohim ș.a.).

În Genezã este prezentat episodul cãderii Omului. Dacã la început se poate observa adroginitatea lui Adam, ca perfecțiune umanã (aspect întâlnit și la grupul midrasim), apoi acesta suferã o transformare, prin crearea femeii – Eva – dintr-o coastã a sa. Cei doi oameni sunt acum prezentați în dualitatea lor, într-un cadru extraordinar – Grãdina Edenului. Prezentarea acestui Paradis se gãsește, de asemenea, în tradiția mesopotamianã, precum și în alte zone ale Asiei, dincolo de fluviul Eufrat și Marea Mediteranã. De altfel, motivul șarpelui, pomului miraculos și al femeii/ zeiței goale se gãsesc și în alte religii, iar momentul ratãrii imortalitãții”[4] omului este, de asemenea, foarte bine ilustrat și în Epopeea lui Ghilgameș, de origine mesopotamianã.

Episodul Potopului, un alt argument al excelenței creștinismului, este întânit și în religiile sumerianã și akkadianã, în Epopeea lui Ghilgameș, în care se gãsește menționat Utnapiștim, un alt (singur) supraviețuitor al Potopului, în India, unde se observã un altul – Waiswasvata. De asemenea, tradiția elenă îi amintește pe Ogyges, Deucalion și Dardanus. Eliade vorbește și de Sigu, la tribul Ackawoi, în Guiana engleză ș.a[5]. Un alt aspect – sau perioadă – al creștinismului este religia patriarhilor. Așadar, începând cu Avraam, o anumită perioadă de timp, Dumnezeu va fi dumnezeul părinților –  ”Dumnezeul lui Avraam”, ”Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob”, amănunt care poate fi considerat ca inspirat din Mesopotamia, unde Avraam ajunsese. Alte amănunte, aparent împrumutate sau pur și simplu asemănătoare, sunt: plutirea lui Moise într-un coș de papirus pe Nil, cum se întâmplă și cu Teseu, Perseu, Sargon din Akkad, Romulus sau Cyrus, varianta creării omului din lut (în Sumer, Egipt, Grecia Antică etc.), verbul creator al zeului (Egipt, tradiția polinezienilor) ș.a.

Un alt lucru interesant este ”teoria” religioasă al lui Avraam. Cu două secole înainte de a ajunge în Mesopotamia, trăise Akkenathon, care inaugurase un nou cult, acela al lui Aton, desființând cultul lui Amon. Acesta era un lucru nou, fiind o religie monoteistă. În consecință, a fost până la urmă desființat, Eliade adăugând că este posibil ca Avraam să fi cunoscut acest cult în momentul în care inaugura o altă concepție despre Dumnezeu. Nu se poate însă declara că este adevărată ”impostura” primordialității acestui cult deoarece, dacă Avraam ar fi știut de existența cultului lui Aton, ar fi cunoscut, probabil, și alte detalii precum prostituția sacră[6]. Unele surse indică chiar acest fapt în istoria evreilor, dar, aceasta este perspectiva pe care o găsim la Eliade. O altă pespectivă o găsim la Sigmund Freud, în lucrarea sa Moise și Monoteismul, în care spune că Moise fusese un preot atonist până la moartea lui Akkenathon, când a fost forțat să părăsească Egiptul. De asemenea, el menționează faptul că, analizând morfologic termenii ”Yahve” și ”Elohim”, se observă că sunt la plural și privește în paralel termenii ”Adonai” (”stăpânii mei”) cu ”Aton” și numele divin sirian ”Adonis”.

Un alt lucru adus în prim-plan de Eliade este continuitatea El-Baal-Yahve. Yahve este privit, în această ipostază, atât ca un zeu blând, iubitor de oameni și milos, poate chiar într-o ipostază umilă precum El (în religia canaaneană, ca și Baal) dar și ca un un zeu dur, gelos, care dorește exclusivitate precum Baal. Și această versiune, bineînțeles, nu trebuie abordată cu pasiune, ci luată ca atare.

Astfel, se observă o serie de similitudini între creștinism și alte religii (deoarece putem face asociații și după această perioadă de început). Ceea ce nu înseamnă că trebuie discreditată această religie, cu toate obiceiurile/ritualurile ce o caracterizează și o compun. Ceea ce sugerez este o privire în ansamblu (faptul că nu ”noi, creștinii” deținem Adevărul, care este mărginit la ortodoxismul sau catolicismul de azi), o modestie sau decență a religiozității fiecărui individ, dar și a ateismului care pot fi asumate (sau, de multe ori – neasumate). De asemenea, nu înseamnă că este recomandabil îndepărtarea de această provocare și stagnarea într-o ”religie de rit păgân”[7]. În această privință, o abordare poate fi găsită tot la istoricul religiilor, în lucrarea Sacrul și Profanul.

Această lucrare, cum spune însuși autorul, este destinată publicului larg, ”ca o introducere generalã în studiul fenomenologic și istoric al faptelor religioase”. În esențã, lucrarea trateazã evoluția omului de la ”religios” la ”areligios”, printr-o desacralizare a sa și a lumii în care trãiește. Poziția sa este de observator al unui proces continuu de uitare (cu intenție sau fãrã intenție) a propriei naturi religioase a omului, pe care o analizase în evoluția sa spiritualã încã din Preistorie pânã în tumultosul secol al XX-lea. Dupã cum spune, chiar și omul areligios din zilele noastre se manifestã religios rãmânându-i ca moștenire un bagaj spiritual care îl îndreaptã spre o astfel de manifestare și dã exemplu mișcarea hippie, comunismul ș.a.  Deși în aceastã lucrare oferã o descriere favorabilã omului religios, Eliade oferã o perspectivã liberã de orice constrâgere conceptualã[8] privit în ansamblul operei sale, care constã în lucrãri de istoria religiilor, filosofie, ficțiune, jurnal.

”Lumea se lasã descoperitã ca lume, deci Cosmos, în mãsura în care se dezvãluie ca lume sacrã. Omul religios (homo religiosus) din noi își manifestã dorința de a trãi într-un Cosmos pur și sfânt, așa cum era la început, când ieșea din mâinile Creatorului. Experiența Timpului sacru îi va permite omului religios sã regãseascã periodic Cosmosul așa cum era el in principio, în momentul mitic al Creației.” [9]

Mircea Eliade, așadar, are de oferit o abordare complexã prin ilustrarea de principii comparate, în concordanțã cu date sociologice, folosindu-se de situații bazate pe relații cauzã-efect, oferind astfel relevanța necesarã pentru a observa un lucru foarte important: așa cum dispoziția religioasã a unei societãți anume este determinatã în evoluția sa de anumite aspecte (precum dezvoltarea tehnologicã, contactul cu alte popoare, persoana conducãtorilor ș.a), și religiosul caracteristic unei societãți este determinant și poate influența în bine sau în rãu acea societate. Azi se pot descoperi o mulțime de exemple care sã justifice acest lucru. Problema care intervine este cum putem noi sã avem o atitudine religioasã pioasã sau areligioasã riguroasã, dar raționalã[10].

 În concluzie, consider cã cea mai bunã metodã este aceea de a hotãrî pe cont propriu ceea ce este cel mai bine la nivel individual și a nu judeca pe celãlalt pentru ceea ce crede sau ceea ce nu crede. O atitudine birocraticã, moralist-religioasã[11], într-o societate ca cea româneascã nu poate decât sã agraveze un proces de confuzionare generalã și sã evite orice soluție. Ori, dialogul este o soluție și pe acest plan, nu prin crearea unui amalgam de credințe, ci a unei comunitãți care crede în aceleași valori – de bun-simț.

Sursa imagine – “Education” (1890), a stained glass window by Louis Comfort Tiffany and Tiffany Glass Co.(late 1885-1892), located in Linsly-Chittenden Hall at Yale University.


[1] RELÍGIE Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. (bineînțeles, diferență pusă în contextual la care mă refer)

[2] CREDÍNȚĂ – Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. ◊ Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale. (sursă: http://dexonline.ro )

[3] Vezi și “Septuaginta – De la iudaismul elenistic la crestinismul vechi “, Marquerite HARL, Gilles DORIVAL, Olivier MUNNICH, trad. Mihai Valentin Vladimirescu,editura Herald, București, 2007.

[4] Vezi Mircea ELIADE, Istoria Credințelor și Ideilor Religioase, traducere în română, editura științifică, București, 1991, pag. 169.

[5] Vezi idem, Morfologia religiilor, editura Jurnalul Literar,, București, 1993, pag. 17-38.

[6] Se pot obeserva o serie de religii care aprobau prostituția sacră: pe lângă acest cult egiptean, și în Mesopotamia, Grecia și India se găsesc astfel de practici.

[7] ”Creștin de rit păgân” (formulă folosită de Dan Puric) care se referă la considerarea propriei persoane ca fiind creștină, dar neasumarea acestui lucru, neîndeplinirea ritualurilor necesare, ”așezarea confortabilă” în denumirea de ”creștin”)

[8] Evitând însă episodul problematic din tinerețe în legătură cu legionarismul, care consider că trebuie abordat din perspectiva atitudinii politice (nu cea a studiului religiilor).

[9] Sacrul și Profanul, traducere în română, editura Humanitas, București, 1992.

[10] Aici, rațional în sensul de justificabil, asumare responsabilă, matură ca urmare a unei analize și angajări individuale.

 [11] Oricine își poate aminti episodul morții regizorului Sergiu Nicolaescu.