O discuție cu Alina Grigore și o intervenție a lui Robi Urs, despre Ilegitim, actul creativ, explorarea adevărului și promovarea culturii.
Unul dintre scopurile mele declarate este să cunosc oameni minunați. Oameni care să mă inspire prin munca și valorile lor, prin ceea ce promoveză, prin ceea ce cred.
Citisem despre noul film regizat de Adrian Sitaru, Ilegitim. Știam deja că e vorba de singurul film românesc din selecția Berlinale de anul acesta și știam și care este subiectul. Nu-mi venea să cred că un proiect românesc promitea atâta curaj.
Citiți cronica filmului Ilegitim.
În timp ce se derulau creditele de final ale proiecției pentru presă, o parte din echipă se afla deja în fața noastră, gata să răspundă la întrebările jurnaliștilor. Totul decurgea de minune, sala fiind antrenată de umorul lui Adrian Sitaru și răspunsurile pline de sinceritate ale lui Adrian Titieni. Numai că eu aveam o misiune secretă care mă făcea să îmi pun pentru a mia oară întrebarea: cum de tocmai eu, studentă la Comunicare, nu pot să-mi iau inima în dinți și să, ei bine, comunic? Misiunea mea era ca după proiecție să merg la actrița din rolul principal, Alina Grigore, și să o întreb dacă ar vrea sa îmi acorde un interviu. Întâmplarea a făcut ca imediat după Q&A să trebuiască să ieșim din sală pentru că urma o altă proiecție. Și cum întotdeauna se poate și mai rău, după cum spune și Murphy, afară ploua cu găleata. Bineînțeles că, de cum am ieșit pe ușă, nu mai aveam aproape nicio șansă să o găsesc.
Dar nu îmi place să nu-mi duc misiunile la bun sfârșit, astfel că am căutat o altă modalitate de a o contacta. Și am reușit să mă strecor în programul Alinei Grigore ca să îi pun câteva întrebări.
Ilegitim a pornit de la un scenariu scris de tine. Cum ai ajuns la acest subiect?
Totul a început cu o piesă de teatru pe care o scrisesem într-un workshop cu elevii de la școală. Am scris pentru ei pentru că își doreau acest lucru. Noi de obicei nu facem așa, ci creăm personaje care stau în diferite situații. Noi le dăm niște scopuri pe scenă, înregistrăm și așa scriem piesa. Redactăm ce s-a înregistrat și mai lucrăm un pic ca să fie ori mai teatral, ori mai filmic. În cazul de față nu a fost așa, pur și simplu am scris o piesă de teatru, după care am venit cu personajele la Adrian Sitaru. Lui i-au plăcut foarte mult și a zis că vrea să le păstreze, dar că ar trebui să încercăm să schimbăm un pic mai mult situațiile. Sincer, ideea incestului a venit de la Adrian Titieni. Noi am construit pe baza acestor personaje nu neapărat un scenariu, ci niște situații care au ajuns să aibă întâietate în film. Într-adevăr, am scris un scenariu întreg pentru CNC (Centrul Național al Cinematografiei), dar a fost strict ca să avem o bază. Scenariul era foarte asemănător cu ce s-a întâmplat la filmări, dar nu atât de cărnos în cazul situațiilor și interacțiunilor umane.
Actoria este un exercițiu de empatie profundă. Cum a fost pentru tine să simți ceea ce a simțit personajul tău, Sașa?
Chiar mă gândeam dacă o să mă întrebe vreodată cineva asta și dacă am cum să explic. De exemplu, la un moment dat, în timpul filmărilor, mi-am pus problema: ce-ar fi dacă aș rămâne însărcinată? Și a fost foarte interesant faptul că, probabil datorită procesului mental care se întâmplă în urma unei cantități imense de documentare, a început să-mi placă ideea aceasta. Mă gândeam: a, ce tare e să fii însărcinată, lucru care a modificat și personajul. Până la urmă ne-am decis să păstrăm copilul în film. Când am intrat în casă în acele 14 zile nu știam cum se va termina filmul. Am trecut prin niște emoții cumva mai profunde decât ce se întâmplă în mod normal în viață. Într-adevăr, în timpul căutării personajului, tot încercam să stabilesc o poziție. Sunt pentru incest, sunt împotriva incestului, îmi place doar sexual, îl și iubesc. Aveam tot felul de întrebări și la un moment dat mi-am dat seama că degeaba încerc să stabilesc o poziție, pentru că și ea are aceleași întrebări. Sașa trece cu siguranță prin aceleași lucruri. Și atunci ar fi fost o prostie să încerc să impun de la început care sunt alegerile personajului în film, și cred că exact despre asta e vorba în fiecare personaj.
Care a fost părerea ta despre incest înainte și cum a evoluat ea pe parcursul filmărilor la Ilegitim?
Înainte de filmări nu știam exact ce înseamnă asta, nici nu-mi puneam problema. După, când am început să studiez, am trecut de la sunt total împotriva la sunt total pentru, ceea ce a fost o prostie. Nu avea sens nici într-o direcție, nici în cealaltă. Am citit niște studii, printre care și un studiu de caz al unui cuplu din Germania, unde el a intrat în închisoare, iar ea a rămas cu un singur copil din toți cei patru. O echipă de psihologi și de avocați a „dovedit” că incestul nu poate fi considerat daună morală către societate și că, dimpotrivă, societatea produce o daună asupra cuplului și asupra copiilor care se nasc dintr-o astfel de relație.
În momentul acela evident că îți pui foarte multe întrebări. S-a dezbătut amplu și dauna celulară, ca să spun așa. Realitatea e că sunt civilizații și țări, de exemplu Spania, la care posibilitatea nașterii unor copii cu malformații este mai redusă în cazul incestului decât în cazul unui cuplu normal. Dar sunt și civilizații cum ar fi egiptenii sau asiaticii unde malformațiile se produc aproape instantaneu. În urma acestor studii mi-am dat seama că nu mă pot seta pentru sau împotriva și că, de fapt, despre asta e vorba.
Noi emitem foarte multe prejudecăți de valoare, suntem ipocriți apropo de ce ar trebui să însemne un lucru sau altul, sau apropo de ce valori morale ar trebui să avem. Fix despre asta e vorba, că nimeni nu poate învăța pe nimeni nimic. Trăiești și înveți prin propria experiență. Și atunci, despre asta a început să fie filmul. De unde inițial îmi puneam tot felul de probleme și mă poziționam ba pentru, ba împotriva, am încercat apoi tot felul de variante și am ajuns la concluzia că exact despre asta ar trebui să fie zbaterea noastră internă, și anume faptul că deși este foarte greu să nu judeci și să nu emiți judecăți de valoare, ar trebui să te afli undeva pe zero. Sigur că discuții pot exista, dar tot ar trebui să fie pe principiul filozofiei, și anume că punem o întrebare, dar nu trebuie să dăm neapărat un răspuns.
Robi, de exemplu, și-a impus ca personajul său să fie pentru, total. Și el a ajuns la aceeași concluzie mai târziu, că nu e nici pentru, nici împotriva, dar în film a trebuit să găsească toate motivațiile să fie pentru. Și a găsit niște motivații extraordinare. Spre exemplu, ce ați văzut voi în film este o parte din editare, dar gândește-te că erau zile în care camera de luat vederi nu era pe noi și el îmi aducea o mie de argumente și mă întrebam de ce nu sunt cameramanii aici?. Aducea o mie de argumente, foarte bine structurate.
La fel, eu mi-am asumat că ea nu are un răspuns și că într-un fel și-ar dori ca el să aibă dreptate, dar am zis că nu vreau să mă concentrez pe asta, vreau să mă concentrez pe problema tatălui și a faptului că sunt neiubită. Adică pentru Sașa acesta era principalul declanșator, faptul că undeva îi lipsea afecțiunea. Citisem că aceste cupluri care recurg la incest de aceea se refugiază într-un alt membru al familiei, pentru că e lipsă de afecțiune de la unul dintre membrii principali. Am încercat să mă concentrez pe această obsesie, pe faptul că Sașa nu primește afecțiune de la unul dintre părinți, și probabil că de aceea se și refugiază aproape pur sexual în relația cu fratele său.
Ați stat în personaje chiar și în timpul în care nu se filma. Cum ai reușit să faci diferența dintre Alina și Sașa și cât de greu a fost?
Metoda pe care noi o folosim la școală se bazează foarte mult pe sănătatea mentală a individului. Nu suntem de acord că trebuie să te uiți la becul aprins ca să plângi, ci că totul trebuie să fie în raport real și direct pe scenariul respectiv. Nu trebuie să te facă să plângi nici becul, nici experiența ta personală, care nu are nicio legătură cu piesa, trebuie să te facă să plângi, dacă e să plângi, chiar personajul acela, chiar partenerul tău, chiar lucrul cu regizorul, chiar lucrul tău cu actul creativ. Mergem mult pe principiul că odată ce vii aici îți faci treaba nu neapărat matematic, dar intri cu totul în zona creativă și înveți toate mecanismele astfel încât să poți să și ieși. Există foarte multe cazuri în lume de actori care se bazează pe tot felul de substanțe sau traume sau pe o personalitate pe care și-o construiesc aproape intenționat deficitară, ca să poată simți lucruri, sau să poată face lucruri, sau să poată deveni violenți, ceea ce nu e O.K.
Noi îi învățăm în permanență pe elevii noștri că bucătăria lor trebuie să fie foarte sănătoasă. Și, evident, asta am făcut. Am încercat să mențin bucătăria cât mai sănătoasă. Am avut un psiholog. Imediat după ce s-au terminat filmările și am ieșit din casă, cu toții am simțit o durere infernală, ne era greu să plecăm de acolo. Se creaseră niște legături, practic plecam dintr-o familie și eram conștienți că s-a terminat proiectul, după un an și ceva de muncă. Am avut discuții cu psihologul, ne-a sfătuit să ne mai vedem din când în când.
Ca să nu confundăm lucrurile, încă de dinainte să începem proiectul am avertizat pe toată lumea, în special pe actorii neprofesioniști, cam cum vrem să lucrăm. Ei au avut libertate totală de a alege. Desigur, partea cu libertatea totală este relativă pentru că nu știi ce poate să te influențeze. Dacă am simțit că ceva nu e în regulă le-am spus că e O.K. să ia o pauză sau să își studieze personajul la un nivel total diferit de propria persoană. Cred că am reușit să facem diferența destul de bine între om și personaj, dar da, nu știi niciodată cu ce rămâi, însă e un risc pe care ți-l asumi. Dar doamna psiholog a zis că suntem O.K.
Cât de important a fost pentru tine faptul că din distribuție au făcut parte elevi de la InLight, școala ta de actorie?
Foarte. Acesta este motivul pentru care am început, practic. Eu cred foarte tare în educație și cultură, și în special în educarea tinerilor care nu au resursele financiare necesare. Când am început școala, am început aproape pe zero, veneam cu bani de acasă. Am venit cu bani de acasă ani de zile. Se făcuseră trei ani și nu exista niciun fel de profit, aproape că muream cu toții pe aici. Am făcut tot felul de proiecte cu elevii, tot mai mari și tot mai mari, și am avut, din fericire, susținerea unor oameni. De exemplu, Geo Remeș de la Godot ne-a dat spațiul să jucăm gratis, și acum avem peste 20 de reprezentații jucate acolo. Am chemat oameni să le vorbescă, de exemplu pe Ioana Flora. S-au produs schimbări foarte mari în elevii mei. Am văzut oameni care au venit bolnavi de tot felul de problemuțe și care au plecat de aici fericiți și gândindu-se că vor să înceapă o afacere nouă, sau oameni care nu studiau și până la urmă s-au înscris la facultate și tot așa.
InLight a produs un impact atât de frumos încât îmi era greu să dau înapoi, să zic deodată că nu mai vreau să fac asta, drept pentru care, cu foarte multă răbdare, am ajuns până la urmă să aducem șoala pe un zero și chiar pe profit, și atunci am putut să continuăm să ne gândim la proiecte mult mai mari cum a fost Ilegitim.
A fost excelent că ce au învățat ei aici la cursuri s-a materializat într-un proiect atât de serios cum este acesta. Ce am vrut noi să experimentăm a fost procesul actoricesc, sub nicio formă felul în care se face filmul. Am vrut să fie un proiect concret și este o imensă realizare. Prefer să spun că ceea ce se întâmplă la școală este un hub de cercetare. Sunt mulți care se îndrăgostesc de cursuri și rămân aici, cum a fost și cazul lui Robi, care acum este considerat actor, punct.
Ce ți-a plăcut cel mai mult în colaborarea cu regizorul Adrian Sitaru?
Ah, dar ce nu mi-a plăcut! Mi-au plăcut o grămadă de lucruri. În primul rând că ne știam de foarte mult timp și faptul că a avut mintea deschisă și a fost dornic să vină aici să îi vadă pe elevi cum lucrează. Desigur că el a văzut totuși niște actori neprofesioniști, însă i s-au părut buni și a avut încredere că vor ajunge la un nivel înalt, în special pe zona de disciplină. În al doilea rând faptul că are o abordare neconvențională. El face film cum vrea el la momentul acela. Ceea ce e fascinant la el este că e deschis să cerceteze orice fel de zonă și în special o zonă care interesează personal. Și ceea ce mi se pare iar bine este faptul că nu e un regizor care își dorește să fie acreditat. Să pună problema morală este preocuparea sa primordială în fiecare film. Să pună o problemă, niciodată să dea un răspuns. Nu are obsesia de a învăța pe cineva ceva.
Ce a însemnat experiența Berlinale pentru tine, pentru echipă?
Nu ne-am așteptat ca destinul să ne aducă o asemenea recunoștință. Am încercat să mă educ din acest eveniment, m-am dus la workshopuri, am vrut să văd reacția publicului la filme, mi-a plăcut tare mult să văd că era acreditat să vorbească, să își dea cu părerea, să pună întrebări. Reacția lor a fost mult peste așteptările noastre și eu tot întrebam: măi, dar așa e de fiecare dată? și PR-ul, Cătălin Anchidin, spunea nu e chiar așa de fiecare dată, chiar vă aplaudă mai tare. Ne-a oferit o satisfacție și cred că este important să îți poți încuraja oamenii din proiect: da, domne’, uite că cineva chiar oferă recunoștință.
Am avut oameni care au venit și ne-au luat în brațe, producători care au venit și ne-au întrebat despre film și despre proiect, un regizor care ne-a felicitat, actori care au vrut să se înscrie la noi la școală, o fată din Rusia chiar s-a înscris.
Eu mai fusesem pe la festivaluri, dar recunosc că acesta mi-a plăcut foarte mult, mi s-a părut că e mai concentrat pe cultură decât oricare alt festival, unde simți cumva zona de glamour. E concentrat oarecum și pe a promova debutul și munca reală, pasiunea. Au tot felul de programe, cum e Berlinale Talents, prin care încearcă să ajute bunul demers, inclusiv financiar, al filmelor.
Care a fost sentimentul pe care l-ai avut în timpul primei proiecții de la Berlin? Te-ai temut de reacția publicului?
Nu am stat comfortabil. Știam că sunt câțiva critici în spatele meu, îi văzusem și știam despre ei că sunt critici buni, iar de fiecare dată când aveau câte o reacție mă gândeam: cred că nu le-a plăcut asta. Nu mi-a plăcut aproape nimic, iar când a început lumea să aplaude am zis: stai așa că nu sunt în contact cu realitatea.
La prima proiecție am avut emoții foarte mari și cumva priveam doar prin prismă extrem de critică totul. Sigur că îmi dădeam seama că e foarte bine, dar mi se părea că se putea mult mai bine. La a doua proiecție, pentru că m-am relaxat, mi s-a părut un film foarte bun. Iar la cea cu presa nu am mai avut emoții la fel de mari pentru că mi-am dat seama că oamenii care privesc nu confundă critica cu jurnalismul incisiv.
Ai spus că după Ilegitim ai hotărât să renunți la prejudecăți. Cât de important este să explorăm și să prezentăm subiecte controversate în mediul și societatea românească, nu chiar atât de receptivă?
De mult am decis să renunț la prejudecăți, dar aici m-am dus chiar mai adânc. Este extrem de important, dar mai important de atât mi se pare să aducem tot publicul în zona culturală. Orice fel de public, de orice natură, din orice fel de mediu. De exemplu, noi am decis să facem o promovare foarte largă, către toată lumea, în toate felurile. Pe mine m-ar bucura foarte tare ca absolut orice fel de categorie de public sa participe, iar acest lucru să se întâmple pentru orice film. Mi se pare o lecție pe care, cumva, România trebuie să o învețe, în sensul în care promovarea e foarte importantă. Și mi-ar plăcea ca orice film care se face să se adreseze, nu neapărat ca subiect, ci ca promovare, tuturor categoriilor de public, pentru că ele trebuie aduse în săli de cinematograf, școli, muzee, în zona culturală, și sunt convinsă că se vor regăsi acolo ușor-ușor. Sigur că nu e menirea noastră să educăm pe cineva, dar cu siguranță lumea se regăsește în cultură și poate că o să renunțe să apeleze la o zonă de incultură.
Subiecte în genul acesta, controversate, reprezintă un pas mult mai mare. Trebuie mai întâi să aduci oamenii în zona culturală și după aceea să îi lași să aibă propriile prejudecăți și valori, să îi lași să își exprime opinia, să îi lași să judece la maximum, pentru că toți trecem prin procesul acesta și toți avem mai întâi păreri până când începem să zicem gata, de acum punem doar întrebări, nu mai punem ștampila. Așa că primul pas este să îi aducem în cinematografe și în spațiul cultural și după aceea să îi lăsăm să se exprime cum vor ei, și împotrivă și pentru, și cu siguranță de aici încolo ne va fi mult mai ușor.
Lumea ar trebui să se exprime în cunoștință de cauză.
Da, dar nu ai să reușești să faci lucrul acesta pentru un public atât de larg. E foarte greu. Noi ne-am așteptat la toate reacțiile, pentru noi ar fi o bucurie să vină oameni și să spună aoleu, a fost groaznic! Bine că ai venit! Acum vei veni și la următorul, ca să țipi și acolo, și tot așa. Este important să prezentăm aproape jurnalistic situația, iar prin felul în care pui întrebarea chiar să determini o reacție în celălalt, nu să impui propria ta reacție. Plus că orice opinie poate fi exprimată într-un fel în care să ajute la cercetare, nu neapărat să educe.
Cum crezi că se situează cinematografia românească în plan global și cum am putea să îi ridicăm vizibilitatea?
Cinematografia românească se situează extrem de sus. Problema nu este una românească, aceasta cu globalizarea, ci e o problemă a tuturor industriilor de film care nu sunt americane, ca să fim foarte sinceri și direcți. Nu există o promovare și nu există o mai ușoară cale de acces către cinematografe, dar asta se întâmplă peste tot, nu vorbim de România neapărat. Cumva, lumea e acaparată de zona glam a filmului și de zona comercială și cred că trebuie să învățăm să unim zona comercială cu zona artistic-culturală. Odată ce te gândești că și filmul de genul acesta trebuie să vândă, ai să aduci publicul în sală, iar el o să îți ceară apoi numai genul acesta de film, cum se întâmplă în Marea Britanie. Realistic vorbind, orice film ar trebui să fie comercial, ar trebui să vândă.
Sunt oameni care cred că filmul există doar pentru entertainment.
E normal ca ei să aibă opiniile acestea și e foarte bine. Un om nu se va educa pe zona aceasta, nu va înțelege că filmul e și despre a-ți pune întrebări până când nu o să vizioneze mai multe filme. Nu putem să judecăm pe cineva care, să zicem, vrea doar să se distreze, deoarece el nu are baza, contextul care să îl învețe. Momentan nu avem un context educativ. Dacă mă întrebi pe mine, ar trebui băgat un fel de curs de arte la modul general în școli. Un curs în care elevii să învețe și depre pictură și depre film și despre orice. Să li se dezvolte gustul către aceste domenii. Momentan nu poți să judeci, pentru că ei au făcut doar o oră de muzică și una de desen până în clasa a VII-a.
Care a fost cea mai mare provocare în cariera de actor?
Ilegitim. Filmul la care am lucrat cel mai mult și la care mi-a plăcut foarte mult că mi-am făcut treaba exact așa cum am crezut eu. Cred că munca ta ca actor trebuie să fie nu un lucru pe care îl știi, ci un lucru pe care îl cauți. Și mi se pare că aici mi s-a dat voie să fac asta. Următoarea provocare este tot cu școala, vrem să mai facem un film. Am fost încurajată să încerc zona de regie și o voi face, acesta este următorul pas. Momentan fac regie la piesele de teatru, dar am foarte mult de învățat, enorm.
Care sunt actorii cu care ți-ai dori să te afli pe aceiași scenă sau platou de filmare într-o bună zi?
Mi-ar fi plăcut să trăiască Heath Ledger… Îmi place tare mult Leonardo DiCaprio, mi se pare un actor extrem de complex. Știu că a jucat în mare parte în filme destul de comerciale, dar este foarte bun. Știu că e foarte uman pe platouri, caută adevărata relaționare. Ar mai fi și Cristoph Waltz.
Care sunt filmele care apar anul acesta și pe care abia aștepți să le vezi?
Filmele lui Cristi Puiu și Răzvan Mungiu. Cristi Puiu mi-a fost profesor. Îl ador pur și simplu ca regizor pentru modul în care lucrează cu actorii. Da, filmele lor în mare parte. Vreau neapărat să văd și filmul lui Vinterberg, The Commune. Și, evident, toate filmele românești.
Știți cum albumele au câteodată bonus tracks? Așa am pățit eu la acest interviu, unde am profitat de ocazie și i-am pus și lui Robi o întrebare: Robi, cum a fost pentru tine să debutezi într-un rol în care tumultul și drama personajului sunt atât de intense?
A fost foarte solicitant la început, după care lucrurile au mers de la sine într-un fel sau altul. Marele avantaj a fost faptul că am lucrat cu actori profesioniști și am învățat multe de la ei. Au fost momente în care am conștientizat că am învățat și au fost momente în care, cumva, asimilam de la ei fără să-mi dau seama. Mă rog, implicit se întâmplă lucrul acesta. S-a văzut pasiunea în toată lumea. S-a lucrat un an de zile înainte să se stabilească oficial zilele de filmare. Ceea ce m-a ajutat foarte mult a fost faptul că am lucrat cu Alina înainte de materializarea acestui proiect, ea fiind profesoara mea de actorie. Bazele erau cumva puse, iar filmul acesta a completat ceea ce era deja acolo.
surse foto: (c) Andrada Pavel; youtube