Pe 5 noiembrie, la Librăria Bizantină, s-a lansat prima traducere integrală în limba română a studiului Istoria cruciadelor de Steven Runciman.
Suprema datorie a istoricului este să scrie istorie, cu alte cuvinte, să încerce să înregistreze într-o expunere cuprinzătoare marile evenimente și mutații care au influențat destinul omenirii.[1]
Studiul Istoria cruciadelor de Steven Runciman a apărut în trei volume la editura Nemira. Alături de coordonatorul colecției BYZANTIVM, Adrian Carabă, la lansarea de la începutul lui noiembrie au participat și trei dintre traducători: Maria Pakucs-Wilcocks, Marian Coman și Ovidiu Cristea, cercetători la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București.[2]
Adrian Carabă a deschis discuția menționând cărțile semnate de Steven Runciman apărute până acum în colecția pe care o coordonează: , și . De asemenea, a oferit și o scurtă, dar cuprinzătoare descriere a istoricului britanic. Steven Runciman a fost un om fascinant, un istoric de modă veche și un reprezentant al istoriei povestite. A fost adesea criticat pentru abordarea sa, dar nimeni nu i-a putut contesta cunoștințele, mai ales cele de limbă latină sau greacă veche. S-a folosit de moștenirea pe care a obținut-o de la bunicul său, în 1937, pentru a-și susține cercetările și a predat pentru o perioadă scurtă la Cambridge (1929-1937) și Istanbul (1942-1945). Se poate observa printre rândurile cărților sale dragostea lui Runciman pentru lumea răsăriteană. Acesta considera Bizanțul o comunitate a elitelor, pe când Occidentul era unul barbar. Adrian Carabă a subliniat faptul că istoricul britanic a fost în vizită și în București, Parisul Balcanilor, și considera că Principatele[3] erau ce a mai rămas din vechea lume bizantină, că erau, așa cum spunea și titlul cărții lui Nicolae Iorga, . Faptul că în trecut ne-am păstrat autonomia, chiar dacă într-o mică măsură, față de Imperiul Otoman ne-a permis să conservăm moștenirea unui imperiu care a căzut în urma Cruciadei a IV-a, eveniment despre care autorul britanic spune că a fost cea mai mare nenorocire.
Ovidiu Cristea a continuat prin a menționa un scurt schimb de replici dintre Steven Runciman și Martha Bibescu, dialog ce se află menționat în jurnalul de memorii al acesteia. Văzând că istoricul purta doliu la cravată, Martha Bibescu l-a întrebat ce s-a întâmplat. Runciman i-a reamintit că în acea zi, în urmă cu 400 de ani, căzuse Constantinopolul. Acest episod arată cât de implicat era autorul și cât de mult a investit în studiile sale, din toate punctele de vedere.
Ovidiu Cristea a subliniat importanța acestui studiu din perspectiva faptului că este una dintre ultimele tentative de sinteză a unui singur autor. De altfel, în acest lucru a constat și una dintre provocările pentru traducătorii celor trei volume. Ovidiu Cristea a remarcat și anumite lacune pe care le are cartea din perspectiva istoricului din secolul XXI, dar a amintit că trebuie să avem în vedere contextul în care a fost scrisă cartea. A adus în discuție și un citat al lui Frank Herbert, din , – Din vârful muntelui nu poţi să vezi muntele – ce sintentizează excelent perspectiva pe care o ai asupra evenimentelor după ce citești Istoria cruciadelor.
Maria Pakucs-Wilcocks este cea care a privit cartea cu ochiul unui profesionist în ceea ce privește traducerea textelor din limba engleză, nu ca un istoric care a cercetat cruciadele. A observat pasiunea cu care a fost scrisă cartea, imaginile complexe pe care le oferă povestitorul, ce i-au lăsat impresia că era acolo, în mijlocul acțiunii. Istoricul chiar a călătorit în mare parte dintre teritoriile unde în trecut au avut loc bătăliile despre care a scris. Este deci o lectură animată, un adevărat roman de aventură în care ni se prezintă două tabere în antiteză: Orientul și Occidentul.
Sarcina de a încheia seara i-a revenit istoricului Marian Coman. Acesta a remarcat nu doar stilul de a povesti al lui Runciman, ci și ce alege să povestească. Până la urmă, Istoria Cruciadelor este un roman cu tâlc, iar autorul nu a scris elogii la adresa elitelor din Bizanț, așa cum poate ne-am fi așteptat, ci a ales să descrie „asasinii” care au dus la căderea acestuia, pe care îi considera barbari, ignoranți, lipsiți de înțelepciune și scrupule:
Principala responsabilitate pentru dezastrele care s-au abătut asupra cruciaților în Anatolia revine propriilor lor gesturi prostești. Într-adevăr, împăratul ar fi putut face mai multe pentru a-i ajuta, dar doar asumându-și un risc mai mare pentru Imperiu. Însă adevărata problemă era una mai profundă. Era în interesul creștinătății ca, din când în când, să aibă loc expediții de vitejie în Orient, conduse de un amestec de idealiști lipsiți de înțelepciune și de aventurieri lipsiți de scrupule pentru a ajuta un stat nedorit și a cărui existență depindea de lipsa de unitate a musulmanilor? Sau Bizanțul, care fusese atâta vreme gardianul frontierei răsăritene, trebuia să-și asume în continuare acest rol, nestânjenit de Apus?[4]
Istoricul român a subliniat totodată subiectivismul asumat al britanicului, dar și faptul că acesta nu îl considera un impediment în demersul său de a fi mai aproape de „adevărul istoric”. De asemenea, Marian Coman a vorbit și despre cheile de lectură, cea moral-creștină și cea epistemologică, despre șocul cruciaților occidentali când au descoperit creștinătatea orientală și despre conviețuirea celor două tabere care nici nu făceau un efort pentru a se înțelege sau cunoaște. Acest studiu poate fi privit că o poveste despre cruciadele care nu au unit cei doi mari actori principali, Orientul și Occidentul, așa cum s-a dorit, ci au dus la fărâmițarea lor. Istoria cruciadelor de Steven Runciman este, deci, o aventură al cărei sfârșit deja îl știm, dar care merită citită.
O conducere puternică și inteligentă ar fi putut salva mișcarea cruciată. Dar lumea feudală din care proveneau cruciații făcea ca o căpetenie să fie greu de acceptat. Cruciadele fuseseră declanșate de papă, dar legații papali au fost rareori generali buni. Printre regii Ierusalimului s-au numărat mulți oameni capabili, dar ei s-au bucurat de prea puțină autoritate asupra propriilor supuși și de niciuna asupra cruciaților veniți de peste mare. Ordinile militare, care au asigurat oștenii cei mai buni și mai experimentați, erau independente și vicioase unul pe celalalt. […] Conducătorul ideal, un mare ostaș și diplomat, care să fi avut timp și bani de cheltuit în Orient și să mai fi avut și o înțelegere profundă a lumii orientale, nu a fost găsit niciodată. […] Triumful Cruciadei a fost triumful credinței. Dar credința lipsită de înțelepciune este un lucru periculos. Prin legile implacabile ale istoriei, întreaga lume plătește pentru crimele și nebuniile fiecăruia dintre locuitorii ei. În lunga istorie a interacțiunii și contopirii dintre Orient și Occident, din care civilizația noastră a crescut, cruciadele au fost un episod tragic și distructiv. […] Cruciadele stau mărturie pentru limitele naturii umane. Atât de mult curaj și atât de puțină cinste, atât de multă credință și atât de puțină înțelegere.[5]
TITLU: ISTORIA CRUCIADELOR.
AUTOR: STEVEN RUNCIMAN
EDITURĂ: NEMIRA
COLECȚIA:BYZANTIVM
ANI: 2014-2015
TRADUCĂTORI: MARIA PAKUCS-WILCOCKS, MARIAN COMAN, OVIDIU CRISTEA, OVIDIU-VICTOR OLAR
PAGINI: 400; 536; 544
Comandă , și .
[1] Acesta este crezul autorului, pe care Ovidiu Cristea îl menționează în cuvântul introductiv al primului volum: Steven Runciman, , București, Editura Nemira, 2014, p. 6.
[2] Cel de-al patrulea traducător, Ovidiu-Victor Olar, nu a putut fi prezent.
[3] Se referă aici la Moldova și Țara Românească atunci când au intrat sub suzeranitatea Imperiului Otoman.
[4] Steven Runciman, , București, Editura Nemira, 2015, pp. 290-291.
[5] Steven Runciman, , București, Editura Nemira, 2015, pp. 508-509.