Rinocerii lui Ionescu şi paradigma noii societăţi

Daniela StanciucSeptember 19, 2015

Totul e firesc sau absurd, până atunci când absurdul devine firesc, scria Victor Martin în Violatorii zilei de mâine. Istoria, de altfel, s-a dovedit a fi nu în puţine rânduri un desăvârşit spaţiu al absurdului, al acestei nesfârşite pendulări între ordine şi anarhie, între raţional şi iraţional. Imprevizibilă şi întotdeauna surprinzătoare, ea a transformat cu o forţă incredibilă societăţile şi mentalitatea oamenilor, devoalând structurile şubrede pe care statele îşi construiseră idealurile de supremaţie, de putere, dar şi frăgezimea spiritului uman, dezarmat cu totul în faţa marilor orori ce se derulau pe scena lumii asemenea unui film grav şi răscolitor.

Unul dintre momentele în care absurdul s-a cristalizat în normalitate, transpunându-se în structura întregii societăţi, e reprezentat de apariţia regimurilor totalitare. Secol al dez-umanizării şi al aplicării unor ideologii cu desăvârşire utopice, frângând destinele a milioane de oameni şi lăsând în urmă o lume re-născută din cenuşă, dar acoperită cu răni încă sângerânde, veacul trecut a reprezentat şi sursă a unor opere literare de o valoare inestimabilă, opere ce au plasat această piesă tragică într-un cu totul alt cadru. O astfel de scriere e aceea a lui (1959), considerată o capodoperă a teatrului absurd.

Dar eu l-am văzut. Am văzut cu ochii mei rinocerul.

Acţiunea se desfăşoară într-un mic orăşel francez de provincie. Personajele, cu excepţia lui Bèrenger, sunt aproape insignifiante, gregare, lipsite de acuitate şi dominate de un spirit domestic. Preocupate până la exces de tiparele cotidianului, trăind senzorial şi căpătând trăsături adeseori comice, ele populează o lume plicticoasă şi mărginită, limitată pretutindeni de conformism, de acceptare formală, mecanică, de lipsa fie ea şi ideatică a unor portiţe de ieşire.

Mi-a venit ideea de a descrie aceşti oameni decăzuţi în animalitate apelând la trăsăturile unui animal. Taurul? Nu: acesta este prea nobil. Hipopotamul? Nu: acesta este prea moale. Bivolul? Nu: acesta este un simbol american, deci fără aluzii politice. Rinocerul! În fine vedeam ideea pe care voiam s-o exprim materializându-se în el, căpâtând realitate, concretizându-se.[1]

Astfel, treptat, toţi locuitorii acestui mic oraş de provincie se transformă în rinoceri, în afară de Bèrenger şi de Daisy, femeia pe care o iubeşte, care ulterior li se va alătura şi ea rinocerilor. Sosirea primului rinocer în oraş e negată cu ironie şi cu vehemenţă de oameni: rinocerii dumneavoastră n-au putut înflori decât în creierele gospodinelor, afirmă învăţătorul Botard, pentru a conchide apoi: Psihoză colectivă, domnule Dudard, psihoză colectivă! Ca şi religia, care e opiumul popoarelor.

În curând vei deveni un simpatizant al rinocerilor.

Negarea e specifică omului, e parte definitorie a lui. Negarea chiar a ceea ce e de ordinul evidenţei, negarea a ceea ce nu e perceptibil la nivel senzorial, a ceea ce depăşeşte limitele înţelegerii sale – toate acestea devin un modus vivendi voit şi proiectat la nivel mental de către oameni, care opun astfel absurdului existenţial un paliativ convenabil şi infinit mai comod. Această tendinţă de a nega există îndeosebi acolo unde orizonturile ni se închid, în acel punct în care percepem limita drept imuabilă.

Etapa care urmează în mod firesc e resemnarea. Bèrenger, de pildă, va asista la transformarea treptată în rinocer a prietenului său – Jean, un ins inteligent şi cu o deosebită prezenţă de spirit, dar extrem de arogant. Pielea îşi schimbă culoarea, în frunte îi creşte un corn, iar vocea i se îngroaşă: ceea ce mai înainte lui Jean i-ar fi părut cu totul iraţional, căci în fond luase neîncetat în derâdere rinocerita care cuprindea pe nevăzute întreg oraşul, ajunge să devină o stare de fapt, cu care se împacă. În fond, are să constate Jean, nu e chiar aşa de rău să fii rinocer.

Lumea de astăzi e zidită, de altfel, pe aceleaşi coordonate. Ironia, negarea şi apoi resemnarea sunt etape parcurse constant de om, paşnic locuitor al tiparelor în care e aşezat, asemenea unui pumn de lut. Rareori lutul se răzvrăteşte, căci i se pare lipsit de utilitate să-şi caute libertatea în afara vasului în care e aşezat; să îndrăznească a se modela singur, cu propriile mâini, i se pare curată blasfemie, căci se teme de tremurul degetelor, de întâmplarea care ar face ca din sine să iasă un monstru deformat, fără chip şi fără perspective. Asemenea Peşterii platoniciene, omului îi e frică să caute lumina, ieşirea afară, mulţumindu-se cu imaginile proiectate mecanic pe peretele din faţa lui. Focul ce arde mocnit în spatele lui îi lasă senzaţia mulţumitoare că privirea sa cuprinde întregul, lumea cu toate umbrele şi culorile ei. Iluziile îi par puerile, nu crede în ele, mai cu seamă dacă i s-ar spune că întreaga sa existenţă e o iluzie. Cei care, osteniţi, vin şi povestesc despre strălucirea luminii de afară sunt luaţi în râs şi batjocoriţi.

Daisy: Auzi? Cântă.
Bèrenger: Nu cântă, rag.

Rinocerii rareori cunosc că sunt rinoceri. Mai mult decât atât, ei nu văd niciodată alţi rinoceri în jurul lor, prea absorbiţi de propria persoană, de ceea ce li se proiectează în faţa ochilor, de vorbele pe care le repetă mecanic, asemenea unor păpuşi ce rostesc câteva cuvinte până li se termină sursa de energie. Rinocerii păşesc semeţ şi apăsat şi rostesc vorbe grave, scriu cărţi şi încearcă să-i modeleze pe ceilalţi după chipul şi asemănarea lor. Ceea ce îi defineşte este conformismul, autoplasarea în tiparele societăţii şi autolimitarea.

E cu neputinţă, fără îndoială, când eşti asaltat de argumente, de doctrine, de lozinci intelectuale, de propagande de toate soiurile, să dai pe loc o explicaţie a acestui refuz. Gândirea discursivă va veni însă mai târziu, pare-se, ca să sprijine acest refuz, această rezistenţă lăuntrică, firească, acest răspuns al unui suflet. Bèrenger nu ştie deci prea bine pentru moment de ce rezistă la rinocerită, şi aceasta e dovada că rezistenţa e autentică şi profundă, avea să scrie Eugen Ionescu despre eroul său. La baza creaţiei sale stau două maladii ale veacului al XX-lea: fascismul şi conformismul. Rinocerita semnifică, deci, apartenenţa oamenilor la un regim politic cu totul dezumanizant. In extenso, în lumea contemporană, acest concept îşi menţine validatea, căpătând însă noi valenţe. Nu în puţine rânduri se vorbeşte, bunăoară, despre rinocerizarea mass-mediei; fenomenul, drept consecinţă, e observabil în mai toate societăţile contemporane.

Absurdul umple lumea, afirma odată Goethe; într-adevăr, lumea e impregnată până la refuz de absurd. Ultimele vorbe ale lui Bèrenger rămân astăzi de referinţă: refuzând tiparele şi conformismul, refuzând să devină un om mecanic, el proclamă că omul e sublim numai în libertate, numai atunci când se modelează pe sine cu propriile-i mâini şi când îşi asumă fiinţarea în lume.