Un istoric ce dorește să studieze Evul Mediu trebuie să fie conștient, în primul rând, de faptul că această perioadă istorică nu există. Nu este o entitate, așa cum de multe ori suntem tentați să credem, ci un concept, un construct istoriografic.[1] Istoricii contemporani au început, de câteva decenii, să scrie o nouă istorie care îmbină mai multe discipline socio-umane, schițând, astfel, o istorie a mentalităților și una nouă a Evului Mediu:
Și totuși, cel mai important lucru se află altundeva: în zorii celui de-al treilea mileniu, odată cu lărgirea spațiului comunitar și cu accelerarea construirii ei, Europa nu regăsește oare, lăsând la o parte răul – epidemii de ciumă, foamete, războaie civile, cruciade religioase – și păstrând doar binele, mai ales intensitatea schimburilor comerciale, artistice, culturale și intelectuale, chipul creștinătății medievale?[2]
Medievistul care cercetează raporturile sociale din lumea medievală trebuie să aibă mereu în minte faptul că această epocă este profund marcată de ideile creștinismului. Dacă vrea să-și concentreze atenția pe binomul masculin/feminin[3] nu poate ignora antifeminismul, concepția conform căreia femeia este, prin natura ei, inferioară bărbatului. O spun chiar Părinții Bisericii, în special Sfântul Augustin, care interpretează pasaje biblice pentru a demonstra această relație de subordonare. Pare că și femeile sunt conștiente de această inferioritate a lor. De pildă, următoarele rânduri îi sunt atribuite lui Hildegard von Bingen[4]:
Femeia este slabă, ea vede în bărbat pe acela care îi dă putere, așa cum luna își primește puterea de la soare.[5]
Societatea medievală vorbește despre om înainte și după Cădere, înainte și după venirea lui Hristos, înainte și după Judecata de Apoi[6], punând pe seama femeii apariția păcatului originar[7]. Bărbații susțin că inferioritatea femeii este pomenită în Cartea Sfântă. Facerea I, 26-27 spune că Dumnezeu hotărâște să îl facă pe om după chipul său:
Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!/Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
Această primă trimitere biblică rămâne, totuși, în umbra celei de-a doua care ar dovedi cumva relația de subordonare bărbat-femeie. Facerea II, 21-24 vorbește despre crearea Evei din coasta lui Adam:
Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne./Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam./Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său./De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”
Pentru bărbaţii din Evul Mediu, femeia a fost definită prin trupul său, sexul său, prin relaţiile sale cu grupurile familiale[8]:
Femeia este în același timp Eva și Maria, păcătoasă și mântuitoare, cotoroanță conjugală și doamnă distinsă.[9]
Cercetătorul ce reconstituie portretul femeii din Evul Mediu va avea de la început o problemă pentru că cea mai mare parte a surselor ce vorbesc despre ele sunt scrise de bărbați, cum bine observă Georges Duby:
În mod hotărît, evul mediu este masculin. Deoarece toate informaţiile care ajung din vechime pînă la mine şi mă fac să cunosc această lume provin de la bărbaţi, convinşi de superioritatea sexului lor. Nu-i aud decît pe ei. Totuşi, îi ascult aici vorbind despre dorinţa lor şi în consecinţă despre femei. Le este frică de ele şi, pentru a se linişti, le dispreţuiesc.[10]
Prin urmare, la capătul unui studiu despre femeia în Evul Mediu vom realiza că, de fapt, am făcut un studiu despre cum percepe un bărbat locul și rolul femeii în societatea medievală.
Se ridică astfel o întrebare: femeia din Evul Mediu nu a scris? Chiar nu putem reconstitui portretul ei moral fără a o mai privi prin ochii bărbatului de lângă ea? Surse există, puține, ce-i drept, dar există. Însă istoricii au pus mereu sub semnul întrebării veridicitatea scrisorilor ce par ar fi semnate de o femeie. Un caz grăitor în acest sens este Héloïse, o tânără din Franța veacului al Xll-lea a cărei corespondență stă mărturie poveștii de iubire dintre ea și Abélard, caz ce stârnește chiar și astăzi controverse, poate la fel de mari ca în acea vreme. Istoricii nu au negat complet existența lui Héloïse, dar nici nu au afirmat, fără doar și poate, că scrisoriile rămase ar fi scrise de ea. În schimb, au plasat de fiecare dată totul într-o notă de scepticism: vorbele atribuite lui Héloïse. Acest lucru nu ar trebui să uimească, deoarece povestea lor este diferită datorită faptului că fiecare personaj iese cumva din tiparul omului medieval pe care l-am întâlnit până acum. Cu toate acestea, este readusă în discuție în ultimii ani și cu ajutorul unui anumit mod de abordare a istoriei – biografia[11]. Mai mult, începe să fie cunoscută și publicului larg prin intermediul cinematografiei. În 1979 scriitoarea Marion Meade (n. 1934) a publicat romanul istoric Stealing Heaven: The Love Story of Héloïse and Abélard ce avea să stea la baza filmului omonim (r. Clive Donner, 1988). E o poveste de dat mai departe, despre care voi vorbi în partea a II-a a acestui studiu.
Bibliografie
Georges Duby, Evul mediu masculin, Bucureşti, Meridiane, 1992.
Georges Duby, Cavalerul, femeia şi preotul, Bucureşti, Du Style, 1997.
Georges Duby, Doamnele din veacul al XII-lea, Bucureşti, Meridiane, 2000.
Gisela Bock, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Iaşi, Polirom, 2002.
Héloïse şi Abélard. Autoportrete epistolare (trad. Dan Negrescu), Bucureşti, Paideia, 1995.
Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu, Bucureşti, Meridiane, 1994.
Jacques Le Goff (coord.), Omul Medieval, Iaşi, Polirom, 1999
Jacques Le Goff (coord.), Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, Iaşi, Polirom, 2002.
Paolo Cammarosano, Ghid pentru studiul istoriei medievale, Bucureşti, All, 2007.
Philippe Ariès (coord.), Amor şi sexualitate în Occident, Bucureşti, Artemis, 1999.
Robert Fossier, Oamenii Evului Mediu, Bucureşti, Artemis, 2011.
[1] Pentru mai multe informații despre istoria apariției acestui concept puteți consulta: Christian Amalvi: „Evul Mediu” în Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, ed. Jacques Le Goff și Jean-Claude Schmitt, Iaşi, Polirom, 2002, pp. 260-270 și Cammarosano, Paolo, Ghid pentru studiul istoriei medievale, Bucureşti, All, 2007, pp. 3-52.
[2] Le Goff, Jacques (coord), Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, Iaşi, Polirom, 2002, p. 269.
[3] Pentru mai multe informații despre binomul masculin/feminin puteți consulta: Christiane Klapisch-Zuber: „Masculin/Feminin” în Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, ed. Jacques Le Goff și Jean-Claude Schmitt, Iaşi, Polirom, 2002, pp. 440-449.
[4] Hildegard von Bingen (1098-1179) a fost o călugăriță benedictină, stareță din 1136, fiind una dintre cele mai importante reprezentante ale misticismului german din Evul Mediu și care s-a ocupat de discipline diferite ca: religie, medicină, biologie și muzică.
[5] Le Goff, Jacques (coord), Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, Iaşi, Polirom, 2002, p. 440.
[6] Ibidem, p. 584.
[7] Pentru mai multe informații puteți consulta: Carla Casagrade și Silvia Vecchio: „Păcatul” în Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, ed. Jacques Le Goff și Jean-Claude Schmitt, Iaşi, Polirom, 2002, pp. 584-593.
[8] Le Goff, Jacques (coord), Omul medieval, Iaşi, Polirom, 1999, p. 263.
[9] Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, p. 448.
[10] Duby, Georges, Evul mediu masculin, Bucureşti, Meridiane, 1992, p. 5.
[11] Le Goff, Jacques (coord), Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, p. 269.