REVOLUȚIA A FOST SFÂRȘITUL. ANUL DISPĂRUT.1989, SPECTACOL AL MEMORIEI COLECTIVE, PREZINTĂ RESTUL – VIAȚA ȘI TIMPUL ANTERIOARE ACELUI DECEMBRIE.
Mă bucur ca plecat
Mă duc după iel
Ca săl înjur. (Nae Gavrilă)
Ultima glumă a lui Nae Gavrilă, muncitorul cu ochi de sticlă, cel care se spânzură de țeava de la calorifer după căderea lui Nicolae Ceaușescu, e rememorată la sfârșitul spectacolului de către Gheorghe Visu. Lumea râde, deși tot ce am văzut până acum a fost o primă trăire sau o retrăire, în funcție de vârsta fiecăruia, a unui an cumplit, ca ceilalți de dinaintea lui. Întrebarea pe care actorul o pune repetitiv sălii – A fost Nae Gavrilă cel mai prost sau cel mai deștept dintre noi? – face ca râsetele să devină mute; se tace, ca într-o complicitate istorică, dureroasă, ce leagă, inevitabil, o generație de alta.
Anul dispărut. 1989, în regia Anei Mărgineanu, după un text de Peca Ștefan, este o punere în scenă a unei amintiri colective. 1989-le echipei de la Teatrul Mic din București, de la actori și regizori la femeia de serviciu, e redat prin vocea actorilor Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamțu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma, Virgil Aioanei, care se joacă pe ei înșiși și pe ceilalți. Însă acum nu suntem la București, ci la Timișoara, în fosta Piața a Operei, care a fost rebotezată cu numele Victoriei și, cumva, spectacolul capătă dintr-odată alte valențe, în orașul în care s-a auzit prima oară Revoluția.
Revoluția a fost sfârșitul. A fost izbucnirea pe care și-o amintesc toți, chiar și cei care n-au fost acolo, la aruncarea printre gloanțe, cu o speranță oarbă și cu libertatea între dinți. Câțiva spectatori sunt invitați să spună cum și unde erau în decembrie 1989, de obicei interacțiunea cu publicul e riscantă, poate da impresia nefirescului, dar acum toată sala pare prizoniera unui imens nod în gât, se privește curios. Înainte de decembrie au fost însă o toamnă și-o vară, și-o primăvară, au fost micile drame individuale, au fost zile de frig în teatre, ședințe cu părinții, frică de sistem și de măsurile opresive, jocul copiilor prinși în cangrenele societății, moartea iubirii. Ele s-au estompat în timp și în memorie, comprimate de greutatea acelui decembrie, dar își regăsesc locul aici, pe această scenă, în acest 1989 care umple încăperea Teatrului Național.
Actorii sunt profesori de istorie, predau o istorie recentă și culmea, uitată, ne spun ce se întâmpla prin țară și prin lume, la Chișinău, la Varșovia și la Pekin, evenimente din afara universului interior al fiecăruia, care au fost și ele parte din 1989. La București, Ceaușescu gesticulează de la tribună, împotriva capitalismului și pentru România Socialistă, și e fascinant cum acești actori îl interpretează, cum vocea lor devine vocea lui și invers. E prezent și e viu pe scena asta marele conducător, unii ar putea crede în blesteme, dar omul ăsta a fost, până la urmă, chiar dacă nociv, un personaj și, ca toate personajele, se dă actorilor, care fac ce simt din el.
Un actor e pârât că nu vrea să iasă la aplauze, directorul teatrului își frige parizerul pe reșou, blugii și penarul cu Mickey Mouse devin prilej de invidii și suspiciuni între colegi, părinții se acuză între ei, când unul e securist, când altul, în timp ce tovarășa dirigintă vorbește limba de lemn a sistemului. Un televizor se chinuie să transmită de la bulgari, o adolescentă e îndrăgostită și urmează să aibă un copil cu un student de la Filologie, doar că el va fi arestat, și toată iubirea asta e înecată în alcool, chiar de familia fetei, cea care decide, de altfel, uciderea copilului nenăscut. Într-un moment, tânăra e gata să treacă Dunărea înotând; în altul stă, simbolic, în poziție fetală, plângând pe ruinele propriilor idealuri.
Se râde, și nu puțin, în acest 1989, mai mult decât s-a râs în acel 1989. Textul piesei are această forță, de-a face puțină artă din niște vremuri bolnave; glumele, ironiile nu sunt, totuși, spuse de dragul de a face spectatorii să se simtă bine sau mai împăcați cu trecutul lor, ci tot pentru a reliefa mecanismele de cooperare ale oamenilor și supraviețuirea în această istorie care pare încheiată. Și totuși, Ceaușescu se duce, vedem mulțimea revoluționară proiectată pe un ecran în spate, în timp ce decorul specific acelui timp – televizorul alb-negru, peștele de sticlă, biblioteca de bibelouri, mileurile albe dantelate – se apropie de public. Ceaușescu se duce, dar peste 26, peste 27, peste 28 de ani există aceiași oameni: unii îl regretă, unii își doresc să fi picat doar el, nu și comunismul, iar România să fie un fel de Cubă la Marea Neagră, unii spun bancuri despre el sau despre ei cei de azi, unii au uitat, unii au plecat, alții au rămas tot cu frica. Către toți pleacă o rugăminte ca o chemare la arme: Întrebați-i pe cei care au puterea! E un refren obsedant – Întrebați-i pe cei care au puterea! Întrebați-i pe cei care au puterea! Întrebați-i pe cei care au puterea! – care obligă la înzestrarea cu sens a celui mai notoriu an dispărut.