Cred cu tărie că de cele mai multe ori, cuvintele ne ajută să exprimăm mai bine ceea ce gândim, iar fotografiile ceea ce simțim. Îmi place să cred că arta fotografică este un prezent continuu al timpului în care ne învârtim zi de zi. Mi-am descoperit această pasiune pentru fotografie în urmă cu trei ani, m-au atras detaliile naturii, fiindcă de cele mai multe ori reușesc să-mi exprim mult mai bine stările și emoțiile prin intermediul unui cadru bine ales. Zilnic încerc să mă încarc pozitiv cu operele fotografice ale unor oameni profesioniști și caut să descopăr alte perspective de a privi lumea. Dan Cristian Mihăilescu sau omul-mării, cum îmi place să-l numesc, este unul dintre fotografii pe care i-am descoperit virtual anul trecut. Relația sa specială cu marea este redată în seria de fotografii minunate pe care le realizează. Iubirea față de mare, dorul de ea și detaliile care diferențiază mă determină să mă întorc de fiecare dată la fotografiile-emoții ale lui Dan. Fotografia e dincolo de detaliu, frumusețe de viață, iar în fiecare cadru surprins de el se regăsește acest lucru.
Cine este Dan Cristian Mihăilescu? De unde ai dobândit pasiunea pentru fotografie?
Tatăl meu a fost un fotograf împătimit şi mi-a transmis inevitabil şi mie această frumoasă pasiune. De mic copil am fost fascinat de camera obscură, de procesul de realizare a unei fotografii şi de etapele de developare. La începutul anilor ’80 nu erau prea multe variante de distracţie sau hobby-uri, iar faptul că tatăl meu fotografia des şi ajungeam să văd acele diapozitive proiectate pe diaporamă a însemnat mult pentru mine în sens fotografic. Am crescut odată cu tehnologia, computerele au apărut în timpul copilăriei mele, la fel şi aparatele foto semiautomate, iar mai târziu şi cele digitale. Pentru mine a fost uşor să înţeleg funcţionalitatea aparatelor digitale, deoarece ştiam principiile de bază de la cele pe film, iar în acele vremuri acest tip de camere foto nu era deloc rudimentar. Îmi amintesc că prima cameră foto digitală a fost un Kodak de 2 mpx cu un card de memorie de 8 mb. Chiar dacă la acea vreme nu am avut multe surse de informare, am folosit acest lucru ca un avantaj şi am devenit autodidact. Toate cunoștinţele mele fotografice au fost dobândite fără să particip vreodată la un workshop, cursuri fotografice speciale sau studii de profil, iar acest lucru mi-a păstrat nealterat stilul propriu de fotografiat. Poate că acesta este şi secretul meu ascuns, de a menține fotografia la nivelul de pasiune şi nu la unul comercial.
Care a fost investiţia în această pasiune? Ce impedimente ai întâmpinat şi ce ai dobândit de-a lungul activităţii tale ca fotograf?
O asemenea pasiune presupune şi o investiţie financiară destul de consistentă, dar recompensele sunt pe măsură. Un fotograf peisagist are avantajul că poate investi în tehnică doar atunci când doreşte să-şi diversifice compoziţiile şi posibilitățile fotografice. El singur decide când şi dacă este nevoie de un upgrade al tehnicii folosite. Totuşi, un lucru este clar în acest gen de fotografie, nu contează tehnica în sine, cât condiţiile meteo şi locurile unde fotografiezi. Acestea sunt poate şi singurele impedimente pe care le poţi întâmpina – condiţiile meteo neprielnice (vânt, ploaie, frig etc.). În majoritatea cazurilor sunt şi cele mai bune momente pentru a fotografia peisaje. În afară de satisfacţiile pe care le oferă fotografia în sine, mă bucur de fiecare dată de plimbările făcute pe malul mării şi de miciile „artefacte” găsite în decursul lor. Nu găsesc nimic mai reconfortant decât aceste plimbări singuratice pe plajă, unde singurul zgomot este cel al valurilor şi al scoicilor pe care calci, departe de gânduri, probleme, societate, oameni.
În ce fel te-au inspirat şi cum te-au influenţat de-a lungul anilor fotografi recunoscuţi în domeniu?
Mă simt atras mai mult de fotografia color şi consider că transmite un mesaj pozitiv, evidenţiază multe detalii, în special condiţiile foto din momentul fotografierii. Totuşi, la începuturi am fost îndrăgostit de fotografia alb-negru, în special de cele cu lungă expunere. Ţin minte că am fost fascinat pe loc de o imagine, The Angel Gabriel a lui Cole Thompson, ce are şi o poveste impresionantă. Din acel moment am început să studiez mult operele sale şi am experimentat fotografia cu lungă expunere, un gen fotografic ce te transpune într-o altă lume. Totuşi, ca mulţi fotografi peisagişti, l-am avut ca sursă de inspiraţie şi pe Ansel Adams. Cu ceva timp în urmă, nu mai consideram satisfăcătoare fotografia de peisaj tocmai pentru simplul fapt că nu avea acel ceva care să o completeze. Am considerat în acea perioadă că fotografia fără un personaj, fie el subiect principal sau nu al imaginii, nu are viaţă, nu transmite niciun mesaj, că este un peisaj „mort”. Totuşi, cum frumos a spus odată Ansel E. Adams: Celor ce îmi zic că în fotografiile mele nu apar oameni, le răspund: întotdeauna apar doi oameni, fotograful şi privitorul. Am continuat să cred că peisajele, chiar şi „neînsufleţite”, pot fi de o frumuseţe covârşitoare dacă reuşeşti să le priveşti întâi cu sufletul şi apoi să le fotografiezi.
În pozele tale laitmotivul este marea. Cât timp petreci cu ea, care sunt tabieturile personale atunci când ajungi la malul ei? Povesteşte-ne despre relaţia om-mare.
De mic copil am fost îndrăgostit de mare, dar pe parcursul anilor am început să o cunosc, să o respect. Un moment de cumpănă a fost cu mulţi ani în urmă când am fost la un pas de a mă îneca, este adevărat că am făcut şi un exces de zel în acea zi. Era o dimineaţă însorită, dar cu vânt extrem de puternic, iar pe mare era o furtună uriaşă. Împreună cu un bun prieten am decis să înotăm în larg împotriva valurilor, pentru puțină adrenalină. Ajunşi la o distanţă considerabilă de ţărm, am început să înot încrezător în puterile mele înapoi spre mal. După câteva minute de înot rapid am realizat nu numai că nu înaintasem mai deloc, ba chiar ne trăgeau curenţii extrem de puternici spre larg. După multe minute de „luptă” cu valurile înspumate am reuşit să ajung la mal extenuat şi complet speriat. Cred că acel moment a însemnat pentru mine maturizarea relaţiei om-mare, Marea Neagră. Tot din acel moment am învăţat să-mi fie frică de Marea Neagră. Se spune că cel căruia nu îi e frică de Marea Neagră nu o cunoaşte îndeajuns.
Am o relaţie specială cu marea şi îmi este greu să o descriu. Un lucru ştiu sigur, nu încetează să mă uimească, să mă surprindă aproape de fiecare dată, mai ales în sens fotografic. Aproape că nu există zi în care să nu o văd. În timpul săptămânii o văd în fiecare dimineaţă imediat după răsărit, în drum spre muncă, iar în zilele libere mă relaxez prin plimbări lungi pe plaje de regulă cât mai izolate. Nu am tabieturi personale o dată ajuns la malul ei. Din momentul când calc pe nisip şi ajung în preajma sa, am mintea goală, nu mă gândesc şi nu fac nimic special. Tocmai de asta o iubesc aşa de mult, pentru că mă face să mă simt liber.
Care este mesajul pe care încerci să îl transmiţi prin fotografiile realizate?
Îmi place să cred că majoritatea fotografiilor mele transmit o anumită stare, că nu respectă reguli fotografice stricte, că nu sunt un exemplu de perfecţiune tehnică, ci mai degrabă că îţi induc un anumit moment sau stare. Acea stare este libertatea. Marea îți conferă acest simţ din primul moment când îi remarci imensitatea, acel orizont fără limite. Consider că o fotografie reușită trebuie să transmită şi o stare, iar dacă acea stare conferită este de relaxare, libertate, meditaţie, în mod cert a transmis exact viziunea fotografului.
Care sunt sursele inspiraţionale de zi cu zi? Cât timp aloci fotografiei?
La începuturile mele fotografice, aveam tendinţa să caut surse de inspiraţie oriunde, îmi concepeam cadrele foto în memorie mult timp până le realizam, căutam elemente cât mai diverse pentru compoziţie. Cu vremea am realizat că de fapt asta îmi consuma cel mai mult timp şi nu făceam decât să amân acea fotografie imaginată până când nu mai aveam condiţiile necesare realizării ei. Poate suna ciudat, dar nu am nicio sursă directă de inspiraţie şi nici nu caut. Pentru mine marea înseamnă o sursă inepuizabilă de inspiraţie şi am învăţat că inspiraţia spontană de multe ori oferă cele mai bune rezultate. Reuşesc de regulă să plec în „mici expediţii foto” doar în zilele de weekend sau în după-amiezele de vară, când sunt zilele mult mai lungi. În schimb, odată cu avansul tehnologiei, am prins şi „gustul” fotografiei mobile, cu telefonul. Ştiu, sună ca un clişeu, dar este singurul aparat pe care îl ai în permanenţă la tine şi care de multe ori face minuni. Chiar dacă în teorie mi-ar plăcea, nu cred că aş vrea să practic fotografia în mod extrem de frecvent. Orice lucru frumos poate deveni la un moment dat monoton, iar fotografia este ca o loterie. Pe lângă recompensele dobândite, arta fotografică poate deveni şi o sursă de frustrare ce poate fi învinsă doar prin perseverenţă şi încredere în tine, dar şi cu un gram de noroc (condiţiile meteo în cazul fotografiei de peisaj).
Astăzi tot mai multe persoane care fac fotografii se consideră profesionişti. Ce părere ai despre această profesionalizare şi deprofesionalizare?
Fiecare are standardul lui şi până la urmă profesionalismul se dobândeşte prin practică, iar noi trăim într-o societate bazată mult pe Social Media şi din acest motiv cred că este mai evident acest trend. Chiar dacă risc să mă raportez la o perioadă de timp mai veche, și când apăruseră aparatele Zenith, Smena, Praktica etc., au fost poate mulţi care şi-au cumpărat aparatul mai mult din dorință/modă, fiind la vremea aceea un „gadget de lux”.
Ce planuri fotografice ai şi cum vezi viitorul fotografiei?
Am un vis comun poate cu majoritatea fotografilor: să ajung să trăiesc decent doar din practicarea acestei pasiuni frumoase. Totuşi, este şi va rămâne doar un vis, dar la care nu o să renunţ să sper. Domeniul foto şi video este direct influenţat de avansul tehnologiei de vârf şi deci în continuă expansiune. Asta nu înseamnă neapărat că şi ajută fotograful amator sau profesionist. Ritmul accelerat de avans tehnologic poate induce fotograful într-o cursă falsă de „a ţine pasul cu moda”, ceea ce îl poate face să îşi piardă simţul detaliilor, al frumosului simplu, al fotografiei cu rol de mesager. Pentru asta este important să valorifici la maximum toate funcționalitaţile pe care ţi le oferă tehnica în dotare şi doar când ştii că esti îngrădit să faci pasul următor.
surse foto: (c) Dan Cristian Mihăilescu