Când cauți ceva cu disperare, când privești în toate direcțiile, așteptându-l, până la urmă vine.

Astfel au început toate poveștile bune din viața mea. Iubiri, prietenii, drumuri pe care să o iau, cărți pe care să le citesc, filme și seriale pe care să le urmăresc, toate au venit fiindcă le căutam. Nu mereu cu disperare, uneori doar cu foame. Cristina Nemerovschi a fost o astfel de necesitate împlinită de destin sau de vreo forță divină sau de legea atracției. Am avut nevoie de prezența ei în viața mea și a venit. Mai întâi cu Sânge Satanic și sentimentul care s-a culcușit în mine că Herg Benet e casa pentru poveștile mele. Pe urmă cu Pervertirea, pe care am citit-o imediat după ce am terminat Șotronul lui Cortázar și care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Cristina (îndrăgosteala aceea de orice și de oricine e frumos, despre care vorbește ea în majoritatea cărților sale). Pervertirea, o poveste despre condiția artistului și despre întunericul din el, are cele mai multe dimensiuni (o fi și datorită celor trei, apoi patru perspective[1]), are cea mai mare adâncime (filosofia pervertită e cu o treaptă mai sus decât cea satanică pentru mine), e cel mai echilibrat și cel mai plin de suspans roman al autoarei. Preferatul meu, deși cel mai lipsit (tocmai) de romantism dintre toate. Păpușile a stârnit însă ceva în mine cu mult înainte să apară, încă de la prezentarea copertei și a câtorva teasere.

Există niște elemente pe care personajele principale ale Cristinei Nemerovschi le au în comun, despre care am vorbit și în recenzia trilogiei Sânge Satanic:

[…] toate centrate în jurul unor idei asemănătoare: nevoia de libertate, de originalitate, datoria pe care o avem față de noi înșine să cunoaștem mai mult, să ne cunoaștem în întregime, să (ne) iubim, să ne dăm voie să trăim. Personajele sale iubesc și urăsc cu intensitate, beau, fumează, se droghează, simt muzica, simt pasiunea, nu fac nimic cu jumătate de măsură. Sunt ființe duse la extrem, prezentate în cele mai înalte sau mai joase puncte ale existenței lor.

Dora și Luna nu se lasă mai prejos. Întâlnirea lor – fatidică sau doar o coincidență? – aduce împreună două ființe complementare, bântuite de o profeție funestă, de abandon sau de boală, de abandon și de boală, odată ce destinele lor se întrepătrund ca două mâini îndrăgostite.

Ești dilie, părea să-mi spună, eu îți spun că sunt bolnavă și tu mă pocnești? Te pocnesc, i-am explicat și eu din priviri, pentru că eu sunt aici pentru tine, iar tu trebuie să înțelegi asta. Să îți intre odată pentru totdeauna bine în cap că nu ești singură și nu poți lua decizii de una singură și nu poți duce tu toate belele în spate, fără ca eu să știu. Pentru că eu fac parte din tine și tu faci parte din mine.

Dora și Luna își trăiesc aventurile-în-ciuda-fricii împreună, cu ochii plini de soare[2], cu viețile pline de iubire și de joacă, iar apoi golite de moarte. Povestea e de fapt a Dorei de după moartea Lunei, a Dorei încercând să găsească rostul iubirii, când aceasta este menită oricum să se termine:

De ce mai iubim, dacă nu putem salva acea ființă care ne face să respirăm, care ne inventează un sens, care e toată fericirea noastră? De ce până și o iubire imensă, irepetabilă, incomparabilă, se pleacă în fața morții ca un câine speriat? Se așază pe picioarele din spate și schelălăie trist. De ce nu poate sta acolo, cu toate patru picioarele bine înfipte în pământ, și să refuze să cedeze chiar și un milimetru, să nu facă înapoi nici măcar un pas, nici o jumătate de pas? De ce să mai iubim, dacă timpul nostru împreună este finit, marcat de la început cu o dată de expirare?

Romanul Păpușile reprezintă o definiție continuă a iubirii, precum și o întărire a sensului ei în viețile noastre: iubirea e atunci când afli odată pentru totdeauna cine ești. Este despre iubire în moarte, după moarte, în ciuda morții ce va să fie. Întrebarea care revine cel mai des este dacă a mai avut un rost iubirea, dacă tot a câștigat moartea. Păpușile este despre eternitatea iubirii, pe care o împrumută de la moartea care a condamnat-o la efemeritate. Și una și cealaltă, și iubirea, și moartea, sunt, până la urmă, absurde, iraționale, imposibil de explicat. Deci de ce nu ar fi amândouă nesfârșite? De ce să câștige moartea? Nu, cred că iubirea este cea care răzbate într-un final. Iar povestea este de fapt a Lunei impregnate în Dora, a (bin)omului Dora-Luna.

Mi-a spus că mirosul de brad îi aducea atât de mult aminte că toți oamenii pleacă sau mor, că oricum nu rămâne nimic prea multă vreme așa cum îl știm noi. Că tot ce putem face mai bun este să reținem ceea ce simțim, să ne scrijelim în amintire momente din astea, să ținem cu dinții de ele, fiindcă fără ele nu prea suntem nimic. Oamenii nu au vreun sens dacă dai la o parte chestiile pe care le simt – fără ele, sunt doar apă, păr, oase și carne pe cale să se strice.

Pervertirea, cred în continuare, e cea mai bună carte a Cristinei Nemerovschi. Sau poate nu cea mai bună, să nu fiu nedreaptă cu cele ce o însoțesc pe rafturile mele, ci cea mai plină. E mai bună-plină și decât Păpușile. Dar nu mai e preferata mea, am intuit eu bine.

Păpușile vorbește despre marile mele obsesii, iubirea și moartea, și nu are cum să fie plină, fiindcă e goală. Dezbrăcată. Vulnerabilă. Tristă.

Cristina Nemerovschi a făcut ceva curajos cu acest roman. L-a început cu sfârșitul (Lunei), însă a reușit să păstreze suspansul, scânteia și, în cazul meu, speranța. Iar la final m-a zdruncinat. Și cu iubirea, și cu moartea. Cu rostul amândurora și cu lipsa lor de sens. Cu necesitatea sfârșitului nefericit. Cu dragostea și continuarea.

Titlu: Păpușile
Autor: Cristina Nemerovschi
Editură: Herg Benet
Colecție: Radical din 7
An: 2014
Pagini: 368

[1] Pervertirea are trei naratori: Ulf, Corbu și Tara. În ediția a II-a, Cristina Nemerovschi a adăugat un capitol scris din perspectiva Amaliei.
[2] Cristina Nemerovschi – Ani cu alcool și sex

sursa foto: (c) Ana Mănescu