ÎN CADRUL FESTIVALULUI EUROPEAN AL SPECTACOLULUI TIMIȘOARA – FESTIVAL AL DRAMATURGIEI ROMÂNEȘTI A AVUT LOC AVANPREMIERA NAȚIONALĂ A LUNGMETRAJULUI INIMI CICATRIZATE, ÎN REGIA LUI RADU JUDE.
După ce anul trecut a câștigat Ursul de Argint pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, cu Aferim!, Radu Jude aduce în acest an pe marile ecrane lungmetrajul Inimi Cicatrizate. Filmul a fost deja premiat cu Premiul special al juriului și cu Premiul Don Quijote la Festivalul Internațional de Film de la Locarno (3-13 august 2016), urmând să intre în cinematografele din România pe 18 noiembrie.
Până atunci însă, în cadrul modulului FEST al Festivalului European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești a avut loc avanpremiera națională a peliculei. Filmul are un titlu relativ deluzoriu, după cum recunoștea și regizorul într-un interviu, însă este o adaptare liberă după opera cu același nume a scriitorului român evreu Max Blecher. Viața lui Blecher însuși, romanul său și, în cele din urmă, ecranizarea acestuia sunt marcate de iminența morții, de efortul bolii și al suferinței. Scriitorul interbelic, mai puțin cunoscut de către cititorii români, a murit la 29 de ani, din cauza unei afecțiuni numite Mobulul lui Pott – tuberculoză osoasă. Inspirată de propriile disperări ale autorului, opera literară a lui Blecher este reinterpretată de Radu Jude, iar povestea este mutată undeva în România anului 1937, în Sanatoriul Maritim Carmen Sylva, de la malul Mării Negre. Emanuel (Lucian Teodor Rus) este internat de tatăl său (Alexandru Dabija) pentru a începe un tratament. Țintuit la pat, cu partea superioară a corpului în ghips, acesta se află sub supravegherea doctorului Ceafalan (Șerban Pavlu) – un fumător de o sinceritate reală, dar aproape comică. Tânărul se integrează în cercul de bolnavi, se îndrăgostește de o fostă pacientă (Ivana Mladenovici), dar se va simți atras și de o altă colegă de suferință (Ilinca Hărnuț).
Inimi cicatrizate este menit să aducă literatura lui Blecher în atenția publicului, nefiind intruziv în vreun fel; filmul apare ca un omagiu adus autorului și dedicat extrem de subtil, edificatoare în acest sens rămânând secvența din final, cu piatra funerară a scriitorului, dar și frazele din roman, care urcă din când în când pe ecran, având ca suport un fundal negru și fiind expresia conștiinței personajului principal. Lungmetrajul poate fi privit ca un simbol al artei fără un mesaj definitiv – până la urmă, în moarte, ca și în viață, fiecare e liber să creadă ce vrea. Fiind construită aproape exclusiv din cadre absolut statice, acțiunea se interpune cumva între personaje și spectatori, fără să devină însă monotonă. Schimburile de replici, vii și intense prin autenticitatea dată de un profund umor negru, schițează filosofia unei lumi închise, a unor indivizi constrânși de propriile lor trupuri, dar care treptat ajung să nu se diferențieze cu mult de restul oamenilor. Sanatoriul este centru al discuțiilor politice, istorice; încorsetați în ipsos, bolnavii se contrazic pe teme de antisemitism și hitlerism, pe fundalul cântecelor legionare, citesc poezie și au seri dansante, în timp ce slăbiciunile lor nasc o impasibilitate evidentă în fața morții.
Emanuel, cândva student cu ambiții și dorințe, privește în jurul lui din mijlocul unui pat care-l poartă dintr-o parte într-alta. La un anumit nivel, e o perspectivă care mi-a amintit de Le Scaphandre et le Papillon (Julian Schnabel, 2007) – același sentiment al izolării, al pierderii, al singurătății. Pe Emanuel îl salvează însă firea lui: e un om care tratează cu cinism viața, dar, mai ales, moartea, se amuză de platitudinea lucrurilor care altora li se par esențiale, dar și de propria lui situație. I se pare că ar fi fost mai frumos, poetic, să aibă tuberculoză la plămâni, că lumea l-ar fi văzut drept un geniu damnat, și alungă orice urmă de tragism, și, implicit, orice doză de empatie pe care ar putea-o primi, prin maniera teatrală în care recită reclame sau poezii sau prin care-i înjură pe Cioran și pe Nae Ionescu. Pe Emanuel cel mai mult l-a speriat un moment din copilărie, când mergea pe stradă și a auzit strigându-se moarte jidanilor!, și nu l-a speriat strigătul, ci aparenta surzenie a celorlalți, a oamenilor care și-au văzut, mai departe, de ale lor. Pentru că el urăște sentimentalismele, refuză mila și i se pare dezgustător mitul suferinței, la fel ca superioritatea manifestată de cei în suferință – ar prefera o oră de chinuri groaznice, în care să preia durerile acestor tipuri de oameni, doar pentru că i se pare cea mai potrivită atitudine în fața pretinsei mândrii de a fi suferit.
Vocea interioară a lui Emanuel nu e însă la fel de vie ca cea din cadrul discuțiilor pe care le poartă. Fragmentele din Blecher care apar brusc pe ecran par mute, sunt pline de angoasă, de disperare și de zădărnicie; din ele se desprind teme existențiale – efemeritatea timpului, insignifianța omului pe pământ, printre atâtea vieți identice, ostilitatea față de morală, într-un mediu în care aceasta nu-și mai poate găsi locul. E o înțelegere aproape instinctivă a dimensiunii în care zace boala, la aceeași distanță față de viață, precum și față de moarte, și o conștientizare a faptului că deși orice e posibil, nimic nu contează, în fapt, prea mult.
În acest loc, unde bolnavii își pariază zilele pe care le mai au de trăit, lumea e pregătită în aceeași măsură pentru început și pentru sfârșit, iar cu acest paradox parcă doar marea ar putea fi de acord. Ieșind din universul spitalicesc, imaginea valurilor apare pe ecran ca o descătușare, ecourile durerii și ale suferinței sunt purtate pe aripile pescărușilor, și, pentru un moment, moartea nu mai e în oase, ci piere dincolo de țărm, în albastrul ăsta care nu cunoaște nici început, nici sfârșit.