de Ștefan Theodor Vîrtejaru
Timp de două seri consecutive (4 și 5 septembrie), Sala Mare a Palatului a găzduit Orchestra Națională Rusă, ansamblu fondat în anul 1990 de către Mikhail Pletnev. Programul propus a fost unul cu totul captivant pe care abia am așteptat să îl ascult.
Programul primei seri a fost dedicat exclusiv muzicii secolului XX. Misteriosul poem vocal-orchestral Isis de George Enescu a stat alături de două dintre cele mai importante opusuri ale lui Sergei Prokofiev: Concertul pentru pian și orchestră nr. 3 în Do Major și Simfonia nr. 6 în Mi Bemol Major. Muzica s-a înălțat sub bagheta lui Mikhail Pletnev, la pian aflându-se marele pianist rus Nikolay Lugansky.
Muzică selenară și misterioasă, poemul vocal-orchestral Isis de George Enescu a fost una dintre lucrările pe care abia așteptam să le aud în festival. Schițele poemului Isis au fost finalizate pe 3 iunie 1923, imediat după terminarea schițelor complete la Oedipe (1921-1922). Am ținut să menționez acest fapt deoarece lucrarea a fost terminată mult mai târziu, finalizarea opusului fiind meritul regretatului compozitor român Pascal Bentoiu. Prima audiție a avut loc la București, în anul 1999.
Plasarea sa la doar două zile după magistrala interpretare a operei Oedipe în deschiderea festivalului a ajutat enorm la punerea în valoare a acestei lucrări. Isis este puternic impregnată de atmosfera operei ce i-a precedat. Fiind încă cu gândul la capodopera care a dat startul ediției din acest an a Festivalului Enescu, ascultătorul poate sesiza ușor puternicele asemănări între cele două opusuri.
Ca o desprindere bruscă din universul sonor contemplativ al poemului Isis, Concertul pentru pian și orchestră nr.3 de Sergei Prokofiev m-a readus cu picioarele pe pământ. În antiteză cu starea meditativă a lucrării precedente, concertul este un manifest plin de energie al unor sentimente lumești, simple. Prezentată publicului pentru prima dată în 1921, această lucrare și-a câștigat în timp locul printre cele mai importante opusuri ale repertoriului pianistic.
Nikolay Lugansky este unul dintre marii interpreți ai zilelor noastre. Un artist cu o sensibilitate aparte, el reușește să capteze esența fiecărei lucrări pe care o abordează, fiind o adevărată experiență să îl asculți. Pianistul a oferit o interpretare plină de energie, forță și umor a Concertului, fiind susținut excelent de ansamblul orchestral. Mi-a plăcut în special realizarea momentelor atât de dese de crescendo în secvențe, amintind aici intrarea în reexpoziție și coda din partea întâi și coda părții a treia. Aceste momente mi-au adus aminte de imaginea spumei care se ridică și iese atunci când torni șampanie într-un pahar. Poate părea o comparație amuzantă, dar timpul de desfășurare al acestor puncte culminante putea fi urmărit și anticipat aproape perfect datorită clarității cu care Lugansky și orchestra le executau.
După finalizarea concertului, Lugansky a oferit un bis interpretat cu aplomb: preludiul opus 23 nr.7 în Do minor de Sergei Rahmaninov.
Dacă aerul energic și vesel al concertului încă mai putea fi simțit în timpul pauzei, înmomentul începerii simfoniei acesta s-a risipit, fiind înlocuit de un profund sentiment elegiac. Simfonia nr.6 a lui Prokofiev este o elegie a tragediilor celui de-al Doilea Război Mondial. După victorioasa Simfonie a cincea, rolul celei de-a șasea este de a aminti poporului care se bucură acum de victorie ororile războiului.
Mikhail Pletnev a dirijat cu măiestrie ansamblul, trăirile compozitorului fiind redate extrem de clar publicului. Mi-a plăcut în special realizarea părții întâi, mai precis starea lugubră pe care începutul cântat de corzi a reușit să o redea.
După Prokofiev, orchestra a cântat ca bis valsul din Masquerade, lucrare aparținând compozitorului Aram Haciaturian care a transmis energie, vivacitate și pasiune.
În cea de-a doua seară, Orchestra Națională Rusă a fost dirijată de Horia Andreescu. Programul propus a fost divers, cuprinzând muzică din secolele XIX, XX și XXI: Ginastera, Enescu, Sir James Macmillan și Ceaikovski. Solistul serii a fost Vadim Repin, unul dintre marii violoniști ai zilelor noastre.
Cele 4 dansuri op.8a din baletul Estancia de Ginastera sunt piese plăcute, pe care dirijorul le propune des publicului (la Ateneu, în februarie anul acesta, maestrul Andreescu le-a insclus înaintea concertului de Grieg care a avut-o ca solistă pe pianista Elisabeth Leonskaia). Dansurile au fost bine executate, cu ritmuri clare și un caracter potrivit. Mi-a plăcut în special realizarea celui de-al doilea, Danza del Trigo, un plăcut moment liric menit să calmeze spiritele între cele două dansuri energice: nr.1 Los trabajadores agricolas și nr.3 Los peones de hacienda.
Arie și Scherzino este „o lucrare uitată” a lui George Enescu, compusă parțial în 1909. Spun parțial pentru că doar Scherzino-ul a fost terminat în acel an, din Arie rămânând doar o schiță. Piesa a fost publicată pentru prima dată în 2005 la inițiativa violonistului Sherban Lupu. Lucrare captivantă, aceasta a fost interpretată cu sensibilitate de Vadim Repin, scoțând la lumină calitățile acestei bijuterii uitate a creației enesciene.
Probabil cel mai așteptat moment al primei părți a concertului a fost prima audiție în România a concertului pentru vioară și orchestră de Sir James Macmillan. Lucrarea a fost scrisă în 2009, fiind dedicată lui Vadim Repin. Structura este clară: trei părți, intitulate Dance, Song și Song and Dance.
Prima parte este plină de energie, de vervă capricioasă, cu ocazionale fragmente de dansuri. Mi s-au părut extrem de interesante momentele în care vioara „se năștea” din sunetele percuției. Partea a doua începe cu o melodie simplă la oboi, preluată apoi de corzi, timp în care vioara solo dezvoltă o contra-melodie. Un anume moment de secvențe încheiate în triluri mi-a adus aminte de părțile solo ale viorii din Fântâna Arethusei de Szymanowski. Partea a treia combină ideile primelor două părți într-un reușit final. Momente de energie caracteristice părții Dance sunt întrerupte de un moment liric care amintește de partea Song. Apoi, o explozie de energie ludică în care alămurile și percuția reproduc sunete cu care suntem obișnuiți din desenele animate.
Cea de-a doua parte a concertului a fost dedicată marelui geniu romantic al muzicii ruse, Ceaikovski și a celei de-a cincea simfonii scrise de acesta. Simfonia a cincea este o lucrare fără un program clar, spre deosebire de cei doi titani între care se situează: Simfonia a patra și Simfonia a șasea Patetica. În schițele sale, compozitorul notează că partea întâi reprezintă „supunerea deplină în fața destinului…”. În mod ironic, acesta notează despre toată lucrarea: Un program minunat. De l-aș duce până la capăt.
Horia Andreescu a prezentat o imagine clară a acestei simfonii, cu multe momente de o sensibilitate aparte, în bună relație cu ideile compozitorului. Mă gândesc în special la începutul părții a doua care a fost realizat excelent, reușind să mă transporte în altă lume.
La bis, pentru a încheia în spiritul rus, în Sala Palatului a răsunat Uvertura operei Ruslan și Ludmila, aparținând părintelui muzicii culte ruse, Mihail Glinka.
Cele două concerte ale Orchestrei Naționale Ruse au fost foarte bune, aducând în fața publicului festivalului atât capodopere ale unor mari compozitori, cât și lucrări mai puțin cunoscute ale acestora. Cu așa concerte în prima săptămână a festivalului, abia aștept să văd ce urmează în continuare.