(M)ucenicul este un film care îl scoate pe spectator din zona de confort şi îl azvârle într-un uragan de senzaţii contradictorii, acesta fiind nevoit să-şi traseze singur concluziile.
Filmul laureat în cadrul festivalului Cannes din anul 2016 este o incursiune în viaţa tânărului Veniamin (Pyotr Skvortsov), care este lovit de o subită cucernicie. Comportamentul său propovăduitor va afecta în mod direct şcoala pe care acesta o frecventează, iar absenţa unei măsuri categorice va conduce la o subminare totală a autorităţii. Inspirat de piesa dramaturgului german Marius von Mayenburg, (M)ucenicul reprezintă, de asemenea, o satiră grăitoare asupra făţărniciei bisericii, dar şi a ipocriziei societăţii cu privire la subiectele sensibile, precum religia. Acţiunea, plasată într-o Rusie şi-aşa conservatoare, are parte de mici conflicte care se iscă între personaje, în mod direct sau indirect. Punctul comun al acestor altercaţii îl reprezintă Venia şi predicile sale, pe care le foloseşte pentru a salva o lume decadentă.
Astfel, există conflictul major între Veniamin şi profesoara lui de biologie, Elena Krasnova (Viktoriya Isakova), pe care o priveşte ca principalul impediment în răspândirea învăţăturilor sale. Prin urmare, îi boicotează fiecare oră şi încearcă să se dezică de fiecare principiu pe care aceasta îl susţine, considerându-le aberante. Cei doi sunt, de fapt, reprezentările unor curente: Venia este conservatorul care se ghidează strict după cuvântul din Biblie, pentru care emanciparea semnifică o blasfemie, pe când Elena promovează o gândire lipsită de barierele impuse social, mai liberă şi nonconformistă. Cu toate acestea, şi ea este atinsă de obsesie, doar că într-un mod complet diferit: ea studiază religia într-o manieră filosofică, căutând indicii prin care să o combată.
Regizorul se foloseşte de acest conflict pentru a accentua un alt aspect abrupt al religiei: fanatismul. Întrucât profesoara sa reprezintă un obstacol, Venia plănuieşte să o elimine din peisaj. Intenţie pe care o îndeplineşte parţial, dar folosindu-se de o minciună pentru a o înstrăina pe aceasta în ochii celorlalţi. De altfel, tot Venia este cel care recurge la măsuri anti-creştineşti împotriva unuia dintre prietenii săi, Grigoriy Zaytsev (Alexandr Gorchilin), care, fiind schilod, apelează la el pentru a-l vindeca. În ochii unui fanatic, acţiunile lui Venia ar părea perfect justificabile, de vreme ce tovarăşul său profită de pretextul credinţei pentru a crea o proximitate între cei doi, intenţiile sale fiind strict amoroase. Personajul principal se foloseşte mereu de pasaje din Biblie pentru a-şi justifica faptele, însă demonstrează, totodată, o înţelegere incompletă şi radicalizată a Scripturii.
Un punct tare al filmului îl reprezintă intriga şi modul în care aceasta este construită. Aliniatele din Biblie sunt scheletul care formează firul narativ, oferind constanţă şi credibilitate, fără a părea o acţiune forţată şi constrânsă pentru a se putea mula pe acele paragrafe. Chiar dacă filmul are o nuanţă sobră, există momente care oferă o culoare mai hazlie, prin încercările repetate ale lui Venia de a-şi impune punctul de vedere şi de a dezmembra argumentele profesoarei sale, momente care detensionează şi ajută la o accelerare uşoară a naraţiunii. O valoare sporită este oferită de ruptura bruscă a unora dintre cadre, continuarea acţiunii fiind lăsată pe seama ideilor construite de către spectator, scenele succedate fiind neclare asupra pieselor lipsă.
În ceea ce priveşte titlul, acesta are o semnificaţie dublă, care vizează două personaje: primul este Venia, cel care predică cuvântul Domnului şi încearcă să elibereze comunitatea în care se află de decadenţa tot mai profundă în care se îneacă. El este mai presus de nevoile fiziologice sau materiale, refuzând orice tentaţie care i se iveşte în cale. De altfel, Venia ar trebui privit drept un fanatic religios doar din pricina contextului în care se află, fiind înconjurat de un mediu străin sau ignorant în ceea ce priveşte viaţa spirituală. Cu toate acestea, numele este pus în mod ironic, tocmai pentru a condamna tacticile subversive folosite de personajul principal, care le utilizează pentru a-şi răspândi credinţa. Cea de-a doua accepţie îl vizează pe prietenul său olog, Grigoriy Zaytsev. Acesta va ajunge, în concepţia prietenului său, un ucenic al Domnului, pe când în realitate, întreaga sa energie şi-o concentrează asupra lui Venia. Se mai foloseşte de dezavantajul său şi pentru a lega o conexiune fizică între cei doi. Însă el este cel care se deconspiră singur, ceea ce atrage furia celuilalt. O altă ironie este inserată pentru a crea o imagine şi mai şubredă asupra credinţei, folosită pe post de paravan doar pentru interesele personale. Atât Venia, ca mucenic, cât şi Grigoriy, ca ucenic, eşuează din cauza unor viziuni strâmbe sau duse prea la extrem ale învăţăturii creştine.
Construit cu minuţiozitate, (M)ucenicul este o producţie care trage scaunul de sub spectator, îl înşfacă de umeri şi îl azvârle într-un tumult de senzaţii pe care el singur va fi nevoit să le definească. Prin urmare, acesta va avea de înfruntat ori repulsie şi indignare faţă de ceea ce i s-a oferit, ori un gol interior pe care va încerca să-l rumege până va da de un gust amar, suficient de demotivant pentru a mai continua. Una peste alta, filmul lui Serebrennikov reprezintă într-o cheie satirică un antiexemplu atât pentru formarea creştină, precum şi pentru rezistenţa împotriva ei, duse ambele către o dimensiune extremă. Deoarece o linie foarte subţire este cea care îngrădeşte atât fanatismul confesional, cât şi pe cel ideologic.