O experiență unică și cu adevărat memorabilă am trăit în seara zilei de 12 septembrie când una dintre cele mai mari pianiste contemporane – Martha Argerich – și-a revărsat talentul pe scena Festivalului „George Enescu”, alături de Royal Philharmonic Orchestra.

Probabil una dintre cele mai mari dorințe ale unui pianist (fie el și retras, dacă îmi este permis să mai fiu încadrată în această breaslă) este să își vadă unul dintre idoli pe scenă. Un astfel de moment am trăit la ediția din 2015 a Festivalului „George Enescu”, când am reușit să o văd pe scenă pe celebra Yuja Wang. Spectacolul respectiv mi-a lăsat o impresie  ambiguă, pentru că am avut privilegiul de a asculta-o pe furtunoasa chinezoaică live, însă, pe de altă parte, nu am fost convinsă de interpretarea modernistă a Concertului nr. 2 pentru pian și orchestră de Bela Bartok.

O experiență unică și cu adevărat memorabilă am trăit în seara zilei de 12 septembrie când una dintre cele mai mari pianiste contemporane – Martha Argerich – și-a revărsat talentul pe scena Festivalului „George Enescu”. Pentru a mă bucura de acest concert eram în stare să fac orice, inclusiv să stau în picioare, numai să o pot asculta în sala în care cânta, fără a fi intermediată de un ecran sau de mijloace sonore.

Royal Philharmonic Orchestra a ales un program plăcut publicului și a gâdilat orgoliul național, deschizând concertul cu Rapsodia Română nr. 1 de George Enescu. Scrisă de compozitor după studiile la Viena, cuprinzând un melanj de sunete tradiționale românești după care tânjise în anii de studii, prima Rapsodie a fost prezentată alături de cea de-a doua într-un spectacol eveniment la Ateneul Român, în 1903, chiar sub bagheta compozitorului.

Interpretarea gândită de Charles Dutoit și pusă în scenă la Sala Palatului a fost una foarte clară, cu o precizie tehnică ce părea să ignore pe alocuri energia dansurilor populare interpretate. Calitatea orchestrei și sunetele puternice și minuțios studiate au creat o atmosferă veselă și mi-au amintit vag de petrecerile țărănești. Spectatorii au apreciat însă efortul și dăruirea artiștilor și i-au răsplătit cu aplauze îndelungate.

Urma însă momentul mult așteptat, pentru care studenții și elevii școlilor de muzică, persoanele publice și simplii iubitori de muzică se înghesuiseră în Sala Palatului, stând răsfirați pe lângă rândurile de scaune și demonstrând că, totuși, cultura este apreciată în România. Pentru mine, momentul respectiv a fost ca și cum un personaj de legendă cobora dintr-un spațiu îndepărtat, pe care îl vedeam filtrat în videoclipurile cu milioane de vizualizări de pe internet. Martha Argerich, argentinianca adoptată repede de europeni, atât prin formare, cât și prin activități, a intrat pe scenă cu pași mărunți, fără a avea aerul că este vreo vedetă. A cântat un concert semnătură, am putea spune, Concertul în sol major pentru pian și orchestră de Maurice Ravel. Împreună cu fostul său soț, Charles Dutoit, Martha Argerich a creat o atmosferă în care grijile zilnice nu mai aveau sens.

Martha Argerich e o minune de om, iar la cei 76 de ani ai săi tehnica e la fel de desăvârșită ca la 20. Într-un interviu spunea că „are ceva pentru octave”, făcând referire la un concert de Ceaikovsky care dă dureri de degete multor interpreți[1]. A studiat cu vienezul Friederich Gulda, cel care a contribuit la schimbarea destinului său, influențând decizia familiei de a se muta la Viena. A studiat la Geneva cu continuatorii muncii lui Dinu Lipatti, Madeleine Lipatti şi Nikita Magaloff, soția, respectiv prietenul acestuia. Astăzi, argentinianca e cunoscută pentru interpretările sale din Chopin, Ceaikovsky, Beethoven și Ravel, fiind bucuroasă să cânte alături de orchestre, dar reticentă să ofere recitaluri.

Când o asculți pe Martha, parcă vezi lumina, iar la Sala Palatului lumina s-a simțit în partea a doua a Concertului, când imediat m-am gândit că Blaga și-a scris unele versuri fiind conectat mental cu Ravel:

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te văd,

oare nu e un strop din lumina

creată în ziua dintâi,

din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

 

Nimicul zăcea-n agonie

când singur plutea-ntuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul:

„Să fie lumină!” („Lumină”, de Lucian Blaga)

La finalul Concertului de Ravel nu îmi mai simțeam picioarele, amorțisem rezemată de zidul Sălii Palatului, niște lacrimi voiau să se prelingă pe obraji, iar în mintea mea răsunau încă acordurile muzicii divine pe care o ascultasem. Am fost martora unui eveniment în care timpul parcă a stat în loc și am trăit o clipă de fericire pură. Iar Martha Argerich a fost răsfățată de public cu aplauze îndelungate, un braț imens de flori și și-a răsfățat obrajii cu unul dintre trandafirii roz primiți.

În cea de-a doua parte a concertului, vedetă a fost doar Royal Philharmonic Orchestra care ne-au invitat să facem o excursie imaginară la mare, pe acordurile lui Claude Debussy din tripticul de schițe simfonice: Din zori până la amiază pe mare, Jocul valurilor, Dialogul vântului cu marea. Compusă în 1905, când reprezentanții impresionismului în pictură nu mai erau atât de activi, suita impresionistului Debussy m-au dus cu gândul la câteva valuri și căsuțe pe mare pictate de Claude Monet.  Impresia mea a fost nu numai auditivă, ci și vizuală, orchestra reușind să transpună în inflexiunile moderniste o imagine a întinderii nesfârșite și a măreției oceanului. Din nou poezia și-a făcut loc în inima mea și parcă Labiș recita domol pe acordurile lui Debussy:

În față, iat-o ca un zid,

Cum marea către cer se suie

Cutremurându-și sub lumini

Fața-i albă și verzuie.

 

Vuiri puternice și calme

Se-mbină în văzduhul cald

Nespus de drag mi-i glasul mării

Când mă îmbie să mă scald. („Marea” de Nicolae Labiș)

Concluzia suitei poate fi rezumată prin cuvintele lui Charles Baudelaire: „Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea”.

Bolero-ul de Maurice Ravel a fost un moment în care precizia și atenția la detalii ale dirijorului au fost puse în valoare. Într-un stil milităros, dar foarte grijuliu la armonia orchestrei și la tema inspirată din dansurile spaniole, Charles Dutoit ne-a condus prin toate partidele orchestrei, arătându-ne calitatea artiștilor și respectând indicațiile lui Ravel. Compozitorul își dorea o temă de sinteză, care să fie repetată de un anumit număr de ori, în crescendo, pentru a crea un efect artistic mai intens. Royal Philharmonic Orchestra a făcut exact acest lucru și a încheiat apoteotic seara, într-un ropot de aplauze al unui public entuziasmat.

Programul concertelor poate fi consultat aici.

sursa foto

[1] Anne Midgete, „Martha Argerich is a legend of the classical music world. But she doesn’t act like one”, în Washington Post, 2 decembrie 2016.