În principiu, este destul de ușor de depistat în filme dacă o fată face parte din acel club al personajelor feminine care își urăsc temporar sau permanent familia. În orice caz, toate o fac cu îndârjire, complet și fără limite, iar acțiunile lor și principalele axe ale caracterului lor derivă tocmai din acest comportament.
În filmul Hey, hey it’s Esther Blueburger (2008) se găsește prototipul fetei răzvrătite la vârsta de 13 ani – Esther. Crescând într-o familie de evrei, alături de un frate geamăn sociopat și niște părinți mediocri, de clasă mijlocie, Esther trebuie să se conformeze formalităților, urmează o școală privată, cu uniformă și fără prieteni. Are, în schimb un pui de rață pe care îl numește Normal și se roagă frecvent lui Dumnezeu în vasul de toaletă să o scape din această captivitate a ei.
Atât de inhibată de mediul în care trăiește, ajunge să se împrietenească cu Sunni, o fată rebelă de la școala publică, schimbă școlile pe ascuns și construiește o întreagă poveste de fațadă. Își face găuri în urechi, devine o tipă grozavă, se gândește la cum să-și piardă virginitatea și relația cu părinții ei devine tot mai tensionată. Participă, la insistențele mamei, la o terapie de familie jenantă. Iar confruntarea finală cu aceasta, după ce ajunge acasă la o oră târzie, plângând,, este mai mult decât directă și se încheie cu momentul în care mama îi spune că obișnuia să fie un înger, iar Ester o întreabă Da, atunci cine sunt acum?
Filmul Trainspotting (1996) este o imagine a rebeliunii în sine. Deci e normal să existe și aici un personaj feminin care își urăște părinții. La 15 ani, Diane are obiceiul de a agăța aleatoriu bărbați în cluburi și a-i aduce acasă peste noapte. La fel i se întâmplă și lui Mark Renton, personajul principal al filmului.
În club, pare indiferentă, dar nu pasivă, iar felul în care expediază un tip care încerca să-i ofere o băutură, golindu-i ambele pahare, spune multe despre ea. Renton pare să se fi îndrăgostit. O abordează, însă Diane îl surprinde cu niște aluzii la personalitatea lui, spuse cu atâta calm și stăpânire de sine, încât el nu știe ce l-a lovit până nu îl întreabă dacă are de gând să urce cu ea in taxi sau nu.
Lui Mark, situația începe să i se pară ciudată în momentul în care Diane îi spune să facă liniște pentru că dorm oameni și nu îl lasă să doarmă în camera ei. Abia dimineață Renton descoperă că așa-zișii ei colegi de apartament îi erau părinți, iar Diane îmbrăcată în uniformă nu mai are nicio legătură cu Diane din clubul de seara trecută.
În film, lucrurile referitoare la acest episod se opresc aici, însă în carte Renton face o analiză a relației dintre Diane și familia ei, ajungând la concluzia că nu îl surprind acțiunile fetei, având în vedere stilul de viață obscen de sănătos, oarecum forțat și mediocru pe care îl afișează părinții ei.
Ajungând la I, Olga Hepnarova (2016) și tot mai sus pe axa vârstelor fetelor neînțelese de părinți, se poate spune și că prin acest film se atinge maxima urmărilor pe care răzvrătirea față de familie și ceilalți le aduce.
Bazat pe povestea reală a ultimei femei care a fost executată în anii ’70 în Cehoslovacia, filmul o prezintă la început pe Olga drept adolescenta ursuză, complet inadaptată din punct de vedere social, cu o inteligență peste media familiei sale, cu o coadă lungă – evident alegerea mamei sale – și deja cu dorința perpetuă de a muri.
Pentru a te sinucide, ai nevoie de o voință puternică, copila mea, îi spune mama ei după o primă tentativă de sinucidere. Pleacă de acasă, își taie părul, lucrează și trăiește în condiții cât mai puțin feminine. În tot acest timp, scrie în jurnal și afirmă că timp pe 13 ani a fost închisă într-o familie bună.
La 22 de ani comite o crimă în masă, iar doi ani mai târziu este executată prin spânzurare pentru fapta sa. Se autocaracterizează ca o psihopată fără prejudecăți, iar pentru încercarea celorlalți de a o reduce la normalitate, oferă verdictul: I, Olga Hepnarova, a victim of your bestiality, I sentence you to death by being run over and declare a few lives is too cheap a price for my life. Thank you. Prague, 1973.
În filme, motivațiile lor pentru toate aceste acțiuni nu sunt tocmai explicite. Mediul familial compact face puțin plauzibil un asemenea comportament rebel, însă adevărul este că acestea două sunt interdependente și creează un contrast necesar filmului. Prin atitudinea acidă a fetelor, filmul capătă o notă boemă, dinamică, imprevizibilă, iar prin felul conservator al părinților se face revenirea la un stil de viață ceva mai accesibil. E vorba de extreme.
Toate personajele de acest gen sunt tinere. Există la fiecare o nevoie de experiență, de independență, de răzvrătire. Trebuie să știe cât de nocive sunt într-adevăr lucrurile pe care familiile lor le consideră astfel. Trebuie să guste adrenalina pe care o oferă doar existența la limită și nu existența în sine. Este, totuși, un fel de a exprima faptul că își doresc mai mult decât un trai convențional.
În definitiv, fetele acestea își urăsc părinții pentru că asta le face să ducă lucrurile la extrem, în felul în care altfel ar fi imposibil. Mint, ajung să ducă o viață dublă pentru a nu fi descoperite – pentru că sunt conștiente că familia are încă o putere nedorită asupra lor – și încalcă legea aceea nescrisă cum că părinții sunt și vor fi persoanele care nu o să te părăsească niciodată și trebuie să te comporți cu ei ca atare.
Deci dacă tot e să fie rebeliune, atunci să fie absolută! Iar fetele din clubul personajelor feminine care își urăsc familia aduc un plus filmelor, abordând în diferite moduri ceea ce este de fapt o poveste universală.