de Ștefan Theodor Vîrtejaru
Trifonov este combinația perfectă între lirismul angelic și energia mefistofelică, iar alături de Valery Gergiev și Munchner Philarmoniker acesta și-a arătat toate calitățile. Concepția sa asupra lucrării a fost extrem de clară, însoțită de o pianistică impresionantă și de un sunet cristalin.
Se întâmplă rar să ai ocazia să asculți live una dintre marile personalități ale muzicii clasice. Eu am avut onoarea (da, este o onoare) de a asculta patru! Sala Palatului a fost arena în care acești mari gladiatori ai muzicii culte și-au demonstrat măiestria. Daniil Trifonov, Martha Argerich, Valery Gergiev și Charles Dutoit mi-au reconfirmat faptul că Festivalul George Enescu este locul în care magia există.
Din cauza unor „probleme de organizare” la poartă, era să îl ratez pe Trifonov. Am fugit pe scări, iar în momentul în care am intrat în sală, pianistul se pregătea să înceapă. M-am așezat pe primul loc liber pe care l-am găsit și am ascultat. Acordurile introductive ale pianului din Concertul nr.2 pentru pian și orchestră de Sergei Rachmaninov nu mi-au creat starea pe care sunt menite să o producă, dar de îndată ce orchestra a început să cânte tema întâi am fost captivat total. Ceea ce a urmat a fost o interpretare de-a dreptul spectaculoasă!
Trifonov este combinația perfectă între lirismul angelic și energia mefistofelică, iar alături de Valery Gergiev și Munchner Philarmoniker acesta și-a arătat toate calitățile. Concepția sa asupra lucrării a fost extrem de clară, însoțită de o pianistică impresionantă și de un sunet cristalin. Execuția părții a treia a Concertului a fost, într-un cuvânt, ideală. A fost plină de putere și emoție, orchestra și pianistul completându-se fenomenal. Partea a doua i-a oferit lui Trifonov șansa de a-și arăta latura sensibilă, acel lirism propriu atât de captivant. Dinamica orchestrei a fost perfect dozată, pianul auzindu-se mereu foarte bine.
La bis, privit dintr-un colț al scenei de către Gergiev, Daniil Trifonov a demonstrat că este un maestru al genurilor muzicale miniaturale. Fanteziei Impromptu op.66 de Frederic Chopin i-a dat un nou sens. Nu am mai auzit niciodată secțiunea mediană cântată într-un tempo atât de lent, cu atât de mult rubato. A fost ca și cum descopeream o nouă lucrare. Calitatea sunetului lui a reușit să spargă barierele acusticii modeste din Sala Palatului, ajungând până în ultimul rând, chiar și în momentele cele mai intime de pianissimo.
În partea a doua a concertului, Munchner Philarmoniker a încântat cu Simfonia a patra (Romantica) de Anton Bruckner. Ansamblul este fenomenal, iar sub bagheta lui Valery Gergiev, muzica lui Bruckner a căpătat noi dimensiuni. Dirijorul a știut să dozeze perfect dinamica fiecărui moment al lucrării astfel încât în sală s-a auzit totul absolut perfect până în cele mai mici detalii. Sunt de părere că, până în acest moment, Munchner Philarmoniker a fost orchestra care s-a adaptat cel mai bine condițiilor sălii. Ce m-a impresionat în special a fost abordarea părții a treia (celebrul Scherzo). Nu am mai auzit de mult un grup de alămuri atât de omogen, iar crescendo-ul introductiv al părții a fost construit minunat. A fost o interpretare memorabilă a Simfoniei a patra!
După concertul lui Daniil Trifonov și al lui Valery Gergiev, am început să număr zilele până la evenimentul pe care îl așteptam de când am citit prima dată programul Festivalului: Charles Dutoit și Royal Philarmonic London alături de Martha Argerich. Programul propus a fost extrem de atractiv, compus din patru piese de mare popularitate. Pe scurt, o seară de muzică extrem de cunoscută și de atractivă pentru publicul larg. În deschidere, Rapsodia română nr.1 de George Enescu, urmată de Concertul în Sol Major pentru pian și orchestră de Maurice Ravel. După pauză, La Mer de Claude Debussy și Boleroul de Ravel.
Rapsodia (la fel ca și Boleroul) face parte din acea categorie de lucrări unde aplauzi mai degrabă compozitorul decât dirijorul. Acesta este unul din motivele pentru care majoritatea interpretărilor Rapsodiei sunt previzibile. Abordarea lui Charles Dutoit mi s-a părut una imprevizibilă. Au existat multe momente în care dirijorul a evidențiat anumite melodii ascunse și ritmuri care se pierd de obicei în bogăția orchestrală a lucrării. Am descoperit astfel Rapsodia într-o nouă lumină. Nu pot spune că mi-a plăcut în mod special, dar a fost indubitabil interesantă.
Concertul în Sol Major de Ravel a avut-o protagonistă pe Martha Argerich, a cărei interpretare a transmis un sentiment de fericire generală în sală. Concertul este o lucrare de un optimism debordant, presărată cu influențe de jazz, reminiscențe ale turneului american din 1928 al compozitorului. Este un opus lipsit de dramatism, căci Ravel considera genul concertant unul în care dramatismul nu își avea locul.
Martha Argerich a avut o interpretare atât de interesantă încât nu mi-am deschis carnetul de notițe deloc în timpul concertului. Sunetul luminos, energia fabuloasă și farmecul inconfundabil al pianistei au făcut din acest concert o adevărată călătorie în universul atât de colorat al lui Ravel. Prima parte a fost ca o prismă care împrăștie lumină în toată sala. Arpegiile pianului de la început au creat impresia clipocitului apei, iar dezvoltarea a fost interpretată cu o naturalețe pe care nu am mai auzit-o vreodată în acest concert. Partea a doua a fost cea care mi-a captat atenția cel mai puternic. Timp de șapte minute timpul parcă s-a oprit, lăsând loc unei muzici de o delicatețe formidabilă. În contrast cu mișcarea lentă, partea a treia a concertului a arătat cealaltă latură a Marthei Argerich: cea a pianistei pline de energie capricioasă. Deși este foarte scurtă, de această dată am avut senzația că partea a treia a durat mai mult. Micile detalii pe care pianista le-a evidențiat au transformat scurta mișcare finală a Concertului într-un moment extrem de interesant și de complex.
Pentru bis, condusă la pian de Charles Dutoit, Martha Argerich a ales o piesă în spiritul părții a treia a Concertului. Sonata în re minor K141 de Domenico Scarlatti este deja un bis consacrat al artistei. Notele repetate de o claritate perfectă și o viteză fabuloasă m-au ținut cu sufletul la gură în timpul acestei explozii de energie. Abia în momentul în care Martha Argerich a părăsit scena și aplauzele s-au sfârșit am realizat că prima parte a concertului se terminase. Pianista are acea rară calitate de a face muzica să continue chiar și atunci când s-a oprit din cântat.
Din punctul meu de vedere, aceste două concerte au reprezentat evenimente de o importanță majoră în cadrul ediției curente a Festivalului, fiind combinația perfectă între un program atractiv și muzicieni senzaționali. Iar Festivalul a ajuns doar la jumătate…