Când nu și-a lăsat nostalgiile pe drumuri îndepărtate, Andrei Crăciun s-a întors cu ele în România, la București, unde a continuat să-și exerseze supraviețuirea.
La sfârșitul acestei veri apărea la editura Hyperliteratura cel de-al treilea volum de publicistică semnat de Andrei Crăciun, ca parte a seriei numite Baricadele. Tot atunci, și tot la Hyperliteratura, erau publicate edițiile noi ale Baricadelor I (volum apărut inițial la Humanitas, în 2014) și Baricadelor II (Herg Benet, 2016).
Baricadele adună o întreagă colecție de articole publicate în presă de Andrei Crăciun, articole ce se înscriu într-un interval de timp deloc scurt, începând cu anul 2009 și ajungând, odată cu Baricadele III, până în 2016. De-a lungul acestor ani, ziaristul și-a plimbat nostalgiile din Palestina până în Beijing, lăsându-le ocazional pe străzile Havanei, prin porturile scăldate în soare ale Lisabonei sau prin gări neînsemnate, așteptând trenuri spre necunoscutul care se cerea a fi mereu pătruns și-apoi, neîntârziat, scris. Când nu și-a lăsat nostalgiile pe drumuri îndepărtate, Andrei Crăciun s-a întors cu ele în România, la București, unde a continuat să-și exerseze supraviețuirea. O supraviețuire pendulând între trăiri de furie și sentimente de scârbă, în fața unei țări ca o junglă, consecventă în a-și face din fărădelege cea dintâi lege. Încercarea de a rezista își are însă baricadele ei: sălile de teatru pe care le părăsești cu cel puțin o întrebare în plus, paginile unor cărți care te fac să spui aici am ajuns în sfârșit acasă, filmele lui Tarantino sau cele ale lui Iñárritu, frumoasa muzică a lumii, campionatele de fotbal care, visându-și nemurirea, devin cu timpul legende, ziarele care refuză să moară de tot și care ne vor supraviețui pentru a ne spune poveștile. Nimic din toate acestea nu rămâne nescris. Poveștile – ele sunt baricadele de pe care luptă Andrei Crăciun.
Dintotdeauna mi-a plăcut să ascult și să spun povești. Așa am ajuns aici.
Andrei Crăciun este, în plus, autorul a două volume de proză scurtă, Pălăria albastră și alte povestiri (Herg Benet, 2015) și Îndurabile (Herg Benet, 2017), precum și a ,,cărții care nu are gen”, Aleea Zorilor (Polirom, 2017) – o carte scrisă dintr-o singură frază ce încearcă (și reușește) să găsească ritmul unei melancolii a copilăriei și a lumii pierdute. A devenit ,,poet minor”, așa cum obișnuiește să se autonumească, prin publicarea volumelor de poezii Poezii pentru acea necunoscută (Herg Benet, 2015) și, mai nou, Toată poezia lumii (Hyperliteratura, 2017), carte de geopoetică ce îmbracă în versuri călătoriile sale în jurul lumii.
Totodată, Andrei Crăciun păstrează o veche și nemuritoare iubire pentru presa scrisă. Crede în Internaționala Oamenilor Buni, în revoluția bunului scris, în adevăr și în ziarele lumii.
Ziarele trăiesc mai mult decât oamenii, chiar și acum, fiindcă ele, și de multe ori numai ele, ne spun poveștile adevărate. Să nu pierdem asta.
Baricadele III rezumă o nouă luptă a jurnalistului de presă scrisă de a nu lăsa să se piardă tot adevărul din lume. Păstrându-și chiar și în publicistică spiritul mai degrabă poetic, poveștile pe care le spune Andrei Crăciun nu sunt însă metafore. În rândurile pe care le scrie este cuprinsă întreaga lui călătorie de om, sunt drumurile pe care le-a străbătut – nu doar acelea care l-au dus în Cuba sau Chile, ci și cele traversate pentru a ajunge la sufletele locuitorilor străzii, ai mahalalelor și ai taberelor de refugiați, drumuri pe care s-a aventurat doar pentru a se reîntoarce la sine sau pur și simplu drumuri de-a lungul cărora s-a oprit pentru a găsi excepționalul acolo unde nimeni nu vedea nimic. Sunt războaiele pe care el însuși le-a purtat, dar și războaiele pe care le-a aflat în ceilalți, în oamenii care și-au învins destinul până la capăt sau, din contră, în cei care s-au prăbușit sub greutatea lui.
Sarcastic sau sentimental, tranșant sau contemplativ, Andrei Crăciun privește întotdeauna în profunzime, fără teamă de realitate și cu o pasiune teribilă de a se situa în miezul lucrurilor. Dincolo de aparenta banalitate a unui fapt divers, de imaginea unei țări aflate în derivă, de poveștile despre destine frânte sau înfrânte, de convingeri și mituri, tăceri și disperări, spaime și seninătăți, suferințe și victorii, dincolo de mizerie și dincolo de lumină, el vrea să înțeleagă de ce și vrea să cunoască viața în toate dimensiunile ei, tragice și comice sau doar neștiute și surprinzătoare – această viață care poate e o întâmplare, dar poate că nu e.
Toată viața, întrebarea cea mai importantă mi s-a părut: de ce? Am fost sincer preocupat de cunoaștere, mi-a plăcut să aflu, să știu, să spun mai departe…
Baricadele nu sunt numai acele ziduri în spatele cărora ziaristul încearcă să reziste vieții. Ele sunt, totodată, linii de demarcație între două spații, praguri unde binele și răul se întâlnesc pentru a forma ceea ce se cheamă, simplu, viață. Observând lumea de pe aceste baricade, Andrei Crăciun se găsește, deci, într-un spațiu intermediar, undeva între, lucru ce-i permite constatarea că viața este, într-adevăr, întuneric, dar este și lumină.
Nu m-am ferit de paradoxurile multiple.
Aflat într-o neobosită căutare a luminii, Andrei Crăciun nu fuge totuși de întuneric. Îl scrie. Există întuneric în acele zone absurde dintre lașitățile și nepăsările noastre. Există un întuneric al sufletelor și al minților noastre, care ne face complet orbi în fața nedreptății, a inconștienței, a imposturii și a prostiei fudule, iar când nu ne face orbi, ne face plini de ură – unii împotriva celorlalți sau împotriva unor dușmani imaginari pe care-i încărcăm cu toate eșecurile incompetenței noastre. Incapabili să recunoaștem adevăratul dușman, tot ce facem este să formăm tabere și să ne pierdem în discuții mărunte, lătrând unii la alții. În țara unde sistemul de sănătate e doar o loterie, în țara șpăgii și a șmecheriei, în țara lui merge și așa, în țara ce pare că și-a făcut din lichelism un sistem de guvernare unic în lume, în țara aceasta care într-o zi se va prăbuși peste noi și va fi numai și numai vina noastră, în țara care pune un preț atât de mic pe integritatea morală și se sinucide astfel fără să știe, în țara aceasta, Andrei Crăciun vede reflectându-se, ca într-o oglindă, chipul nostru comun: un chip odios.
Trăim între clanuri. Nu avem cultură politică, cum nu avem nici cultură economică și cum nu avem nici cultură socială, cum nu avem nici cultură-cultură. Nu știm ce să facem. De aceea, stăm pe marginea șanțului sau a pereților virtuali, boscorodind.
Apoi, există mult întuneric în nesfârșitele războaie ale lumii. Există întuneric în toate lucrurile care despart oamenii în loc să-i apropie. Iar dincolo de marea istorie, există și micile istorii cu tenebrele lor – poveștile unor oameni pentru care răspunsul la vreau să nu mai simt a fost moartea, poveștile oamenilor care, învinși de viață fără să moară, trăiesc totuși într-un preludiu continuu al morții, poveștile celor abandonați la periferia existenței, poveștile celor cu visuri mari și cu șanse mici.
Dar nu toate istoriile mici sunt despre neșansă, iar Andrei Crăciun știe că, de multe ori, lumina se naște chiar din întuneric. Mărturie stau poveștile unor oameni care s-au ridicat din nimic și care au reușit tocmai pentru că, neavând nimic, au făcut din talentul lor totul. Ei sunt adevărații eroi. Nimeni nu știe mai bine decât ei ce înseamnă lumina.
Avea dreptate Miguel de Unamuno – merită să lupți, chiar și când nu poți învinge. Nu avea dreptate Miguel de Unamuno – și destinul se învinge.
Când nu pun lumea față în față cu propria-i mizerie, cuvintele lui Andrei Crăciun duc mai departe poveștile despre frumusețe, adevăr și, mai presus de toate, despre omenie. Căci iubirea lui Andrei Crăciun pentru presa scrisă, pentru ziare, vine mai ales dintr-o iubire pentru poveștile cu oameni întregi la inimă – o căutare neîncetată a omeniei, care nu poate să moară și care nu are voie să moară.
Îmi e scârbă de cei care ucid ziarele, moartea lor mă doare ca o moarte de om.
Fără să își piardă credința în luptele duse cu viața și pentru viață, el știe că supraviețuirea presupune mereu nevoia unor refugii. Atunci când realitatea nu le mai oferă, rămâne întotdeauna literatura. Andrei Crăciun este, de altfel, un refugiat al acestei vieți și o recunoște când spune: cărțile au fost refugiul și salvarea mea. Baricadele nu rezumă, așadar, doar călătoriile sale printre oameni, prin locuri în care se ajunge trecând granițe, ci și călătoriile printre cărțile găsite dincolo de o altă graniță – cea care face trecerea de la realitate la literatură. Andrei Crăciun nu crede însă în granițe și călătorește fără să le ia în seamă. De aceea, el reușește să vadă în cărțile pe care le citește frânturi de viață adevărată. Se află acolo atâta adevăr încât doare, dar există în această durere și o mare frumusețe, o frumusețe de care numai literatura poate fi în stare. Iar câtă vreme avem această frumusețe, viața va fi și ea cel puțin suportabilă.
Frumusețea unei cărți, frumusețea aceasta nudă, dar și pură, se poate înțelege chiar și aici, unde se trăiește atât de urât.
Fie că scrie despre propriile melancolii sau despre deznădejdea găsită în lume, despre eternități sau despre prăbușiri, despre furie sau despre eroism, despre zidurile înălțate între oameni sau despre granițele șterse dintre ei, Andrei Crăciun o face căutând mereu poezia. O găsește în faptele de viață cele mai simple, în orașele care se cer a fi înțelese, în atmosfera sălilor de teatru și printre rândurile cărților care te schimbă.
…când știi ce și cum să vezi, ea, nenorocita de viață e magnifică!
Să aduci literatura aproape de jurnalism nu este întotdeauna o treabă ușoară. Andrei Crăciun reușește totuși să creeze între aceste două lumi o punte pe care el, ,,călătorul cu pantofii verzi”, se plimbă neîncetat, cu o curiozitate pentru om și viață pe care numai un jurnalist o poate avea și cu o forță expresivă care nu poate fi decât aceea a unui foarte bun scriitor.
Baricadele se construiesc, așadar, pe luciditatea ziaristului care știe cum să privească lumea și pe sensibilitatea scriitorului care găsește pretutindeni poezia. De la înălțimea lor, viața apare făcându-și din frumusețe o promisiune mereu reînnoită, suficientă pentru ca noi toți să supraviețuim acestui timp confuz.