Pe un piedestal al capodoperelor literare îl pot așeza și pe Laur. În conținutul cărții se întrepătrund fluviile marilor frământări rusești.
Se mai poate scrie literatură rusă (de calitate) după titanii secolelor al XIX-lea și al XX-lea? Mai poate fi așezată pe raftul unei biblioteci cu autori precum Pușkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Esenin, Bulgakov sau Soljenițîn o carte țesută din firele gândirii slave ale unui contemporan, care să nu pălească la vederea suratelor mai vechi ce o înconjoară? Poate desfășura liniștit autorul rus slovele, dând viață unei cărți, fără să îi fie teamă de eticheta de epigon sau fără a avea în minte gândul lui Brâncuși când a părăsit atelierul maestrului Rodin (La umbra marilor copaci nu crește nimic.)? Fără îndoială, răspunsul este da. Genialității literare nu cred că i se poate imputa finitudinea. Geniul literar nu este limitat la o anumită perioadă sau la un anumit spațiu, astfel încât manifestări ale sale pot încolți oricând și oriunde. Mai mult, aruncând o privire în trecut și văzând dimensiunea geniilor literare ruse, este de așteptat ca replica să fie pe măsură, adică simetrică. Din această perspectivă, poate este mai greu să fii un deschizător de drumuri, ridicându-te la un moment dat în vârful ierarhiei literare, decât să continui șirul predecesorilor care deja au înălțat ștacheta genialității.
Ca la școală, cel mai grăitor argument rămâne exemplul. Iar exemplul pe care-l ofer este romanul Laur, al cărui autor este Evgheni Vodolazkin, scriitor contemporan. La finalul cărții, m-am întrebat care este motivul pentru care ar merita să o așez pe același raft cu autorii enumerați mai sus (simbolic vorbind). Iar răspunsul a gravitat în jurul temei : de regulă, operele marilor autori nu au o temă specifică, ci pare că vorbesc despre toate temele importante ale vieții. A se vedea Mizerabilii sau, păstrând cadrul rusesc, Frații Karamazov. Sau, pentru că am citit recent și m-a impresionat în egală măsură, Quo vadis, romanul istoric al lui Sienkiewicz. Pe un piedestal al capodoperelor literare îl pot așeza și pe Laur. În cuprinsul cărții se întrepătrund fluviile marilor frământări rusești, precum iubirea, credința, timpul sau moartea. Ceea ce oferă unicitate romanului sunt limpezimea și profunzimea sensurilor, a căutărilor personajelor, perspectivele de reflecție asupra menținerii unității propriei ființe odată cu parcurgerea vârstelor vieții și, în cea mai mare măsură, ideea esențială exprimată chiar de autor, și anume aceea că nu există timp. Există veșnicie, nu timp, precizează acesta.
Văzută dintr-un unghi istoric, cartea oferă o radiografie a societății rusești în veacul al XV-lea, pe fundalul sobru al ciumei. Fiind un bildungsroman, povestea părăsește spațiul slav odată cu drumul protagonistului spre Ierusalim. Începe o călătorie în care realul și fantasticul se întrepătrund, viziunile și sentimentul sacrului se manifestă la tot pasul, iar moartea devine o amenințare omniprezentă. Kievul, Veneția și cetățile din bazinul Mării Mediterane sunt doar câteva dintre locurile al căror parfum medieval este relevat de autor. Văzută dintr-un unghi religios, opera prezintă viața unui om în căutarea permanentă a lui Dumnezeu. Acesta este pe rând vraciul și pelerinul Arseni, nebunul întru Hristos Ustin, călugărul Ambrozie și sihastrul Laur.
Numeroasele calități și nume ale lui Laur nasc o întrebare asupra căreia recomand o doză minimă de reflecție: simțim oare unitatea ființei noastre de-a lungul vieții, trecând prin toate vârstele sau simțim mai degrabă că în fiecare etapă a vieții apare un alt eu, anulând eul anterior, înlocuindu-l, de parcă am trăi mai multe vieți? De pildă, ajunși la maturitate, simțim o compatibilitate, o prelungire sau înrudire cu eul nostru din copilărie sau adolescență, închegând ființa într-un armonios tot unitar sau mai degrabă constatăm o ruptură între existența actuală și cea din trecut, o disonanță atât de semnificativă încât pare a fi vorba de mai multe vieți, iar nu de una singură? În cazul lui Arseni, denumirile multiple sub care este cunoscut nu trebuie să inducă în eroare. Unitatea ființei sale este cimentată de iubire, ramificată în iubirea față de Dumnezeu și față de femeia sa, Ustina. Această ramificație spune multe și despre caracterul romanului, fiind deopotrivă o apologie a credinței creștine, precum și a condiției umane.
De esența iubirii consider că este plenitudinea sau desăvârșirea. Deși dragostea de la începutul cărții, dintre Arseni și Ustina, pare a fi absolută, fără rezerve și subsumată unui devotament total, ei îi lipsește lucrul cel mai de preț, fără de care, din punct de vedere creștin, nu i se poate conferi iubirii caracterul esențialmente plenar: binecuvântarea lui Dumnezeu. Acest lucru nu lipsește însă de profunzime sentimentul iubirii dintre personaje și nici nu îi diminuează intensitatea. Însă componenta sacră lipsește, ceea ce prin urmare îl face incomplet. Acesta este sensul primei părți a romanului, numită Cartea cunoașterii, care poate fi văzută drept cartea căderii în păcat a personajului (analogia se întemeiază și pe faptul că prima carte a Bibliei, Cartea Facerii, este, de asemenea, cartea căderii în păcat, după ce Adam și Eva au mâncat din pomul cunoașterii).
Tot în prima carte, Arseni devine vraci. Învață meșteșugul tămăduirii bolilor prin plante de la bunicul său, Hristofor. Salvează viețile locuitorilor din satul Rukina cu felurite amestecuri ierboase, principalul modus operandi al medicinei medievale. Îi salvează pe mulți, inclusiv de ciumă, dar nu o poate salva pe cea care i-ar fi devenit soție și nici pe copilul acestora, născut fără suflare. Și apare întrebarea în jurul căreia se încheagă întregul fir epic: poți salva sufletul ființei iubite dacă nu ai putut să-i salvezi trupul, prelungindu-i viața sau, altfel spus, poți obține mântuirea și a unei alte persoane, după ce sufletul acesteia a părăsit trupul? Viața lui Arseni capătă astfel o direcție metanoică, următoarele trei părți din roman urmărind traseul ascendent al vieții sfinte spre care tinde pentru a-i salva sufletul Ustinei.
Laur mai oferă întâlniri admirabile cu cnejii ținuturilor rusești, cu tânărul italian Ambrogio și profețiile sale despre evenimente care se vor întâmpla peste sute de ani, cu vraciul Hristofor și gramotele sale, cu o parte a lumii orientale, explorată în drumul spre Ierusalim. Cât despre ideea de non-existență a timpului, ci a veșniciei, dau doar un indiciu pentru a o susține: tot legată de esența iubirii este veșnicia, iar privită din acest sens, iubirea dintre Arseni și Ustina este, totuși, plenară, nesupusă vreunei limitări temporale. Adică veșnică.
În continuare mai propun câteva opere înrudite, din unele puncte de vedere, cu Laur. Este vorba tot despre creații din patrimoniul cultural rus. Aș începe cu filmul Andrei Rubliov, opera de artă semnată de Andrei Tarkovsky, pe care-l recomand ținând cont de timpul, spațiul, caracterul religios al operei și asemănările dintre protagoniști. Laur prezintă asemănări și cu Ostrovul. În film, precum în carte, personajul principal comite un păcat capital ce îl va urmări de-a lungul întregii vieți, se căiește, pornește pe o cale sfântă și dobândește darul vindecării oamenilor. Este de menționat și asemănarea cu Pelerinul rus, o carte mult mai aplecată spre ideea de învățătură de credință ortodoxă și mai puțin spre literatură, asemănarea vizând în special promovarea pelerinajului ca modus vivendi. Și pentru că nu pot încheia fără o recomandare muzicală, consider că piesa elgariană de mai jos este potrivită pe fundalul frumoasei povești despre Arseni și Ustina.