Imperiul pisicilor reprezintă unul dintre reperele literare românești ale anului 2017, iar parcurgerea acestuia este, pur şi simplu, de neratat.
Care este conexiunea dintre un Dumnezeu care și-a pierdut pisica, un tip care se crede reîncarnarea lui Adam, un Iisus revenit într-un sat din România, extratereștrii care pun la cale experimente fără nicio noimă și pisicile care au condus cândva lumea? În cazul în care nu asistăm la perorațiile unui pseudocercetător, a cărui luciditate să fie pusă sub semnul întrebării, toate acestea sunt elemente integrate în cel mai recent volum al lui Alex Tocilescu, Imperiul pisicilor.
Personajele care se perindă înaintea cititorului, schițate într-un mod cât se poate de caraghios, sunt supuse unor împrejurări mai puțin obișnuite, uneori chiar absurde, oferind astfel o experiență ilară, până și cel mai pretențios umor fiind satisfăcut. Nu lipseşte nici zeflemeaua adusă României, care este ilustrată ca un capăt de lume, unde şi Călăreţii Apocalipsei sunt victime ale spiritului mioritic, până şi ei ajungând să fie jecmăniţi.
Firul narativ este simplu de urmat, fără a fi încărcat cu detalii care să îngreuneze parcurgerea textului; fiecare element textual este atent selectat şi plasat, reuşind să construiască o structură bine sudată, prin care să sporească veridicitatea şi să-l familiarizeze pe cititor cu cadrul spațio-temporal al fiecărei proze. Un alt atu al acestei colecţii de texte reprezintă fluiditatea pe care o degajă oricare dintre ele, care sporeşte progresiv pe parcurusl lecturii şi este, totodată, uşor de consumat. De altfel, umorul este degajat, fără să prezinte vreo urmă de pudoare, şi nu trece nici dincolo de limite, devenind porcos şi dizgrațios, ci se menține firesc, savuros şi colocvial. Nuanțe şi colorituri sunt oferite din belșug, dar fără a fi introduse cu forța, alterând scriitura şi transformând-o în ceva nenatural. Acestea sunt inserate cu naturalețe exact în locurile în care textul şi contextul le cer, ajustând ritmul dinamic al prozelor. Limbajul este accesibil, cu o notă subtilă de sarcasm, lipsit de orice artificii stilistice nenecesare.
Scriitura lui Alex Tocilescu îl transpune pe cititor în situațiile descrise. Cu toate că scenele şi anumite personaje sunt cel puțin improbabile, stilul său liber, locurile reale şi cunoscute, numele uzuale ale personajelor, cât şi stereotipurile folosite, care nu sunt totuși atât de stereotipice, creează o verosimilitate în care cititorul are posibilitatea să se afunde, fiind convins că i s-ar putea întâmpla până şi lui.
Ceea ce se poate susține fără tăgadă este măiestria pe care scriitorul o stăpânește într-ale dialogului. Nicio replică nu este scrisă cu stângăcie, nu se ivește nimic pompos care să stârpească modul în care ele se succed, obturând altfel firescul şi transformându-l în artificialitate. Discuțiile sunt la fel de obişnuite, de parcă cititorul ar fi martorul unui dialog între două persoane oarecare şi nu între personaje fictive. Tonul relaxat care este folosit în multe dintre dialogurile personajelor este un mod de a deconstrui concepte, precum cel al iadului, care este prezentat ca un loc auster, ascuns, în care accesul este nepermis, iar naratorul pătrunde accidental. În plus, prezenţa damnaţilor, precum şi a condiţiilor oribile sunt omise cu desăvârşire, toate acestea fiind imputate „concurenţei”.
Titlul volumului este oferit de ultima povestire, şi nu de prezenţa constantă a felinelor. Cu toate că atenţia nu este aţintită asupra lor, iar prezenţa lor este mai mult sporadică, ele oferă o notă personală a scriitorului. Notă care se răspândește şi prin sugestiile muzicale de dinaintea textelor, o formă folosită de scriitori pentru o comunicare mai profundă cu propriii cititori. În plus, unele titluri ale melodiilor sunt amintite şi în texte, ușurând astfel sarcina de a încadra ambianța pe care o cere proza.
Alex Tocilescu se prezintă cu o varietate bogată de cadre, nelipsind de aici pamfletul, textul supranatural, autoficțiunea sau satira, autorul creionând astfel scenarii precum cel în care Iisus se trezeşte într-o morgă din fundul României, pentru ca apoi să fie asaltat de trei tineri care-l consideră strigoi; un altul în care un detectiv este angajat s-o găsească pe fiica unei personalităţi de televiziune, care a fugit cu amantul dânsei, şi s-o aducă acasă fără să se afle, pentru a nu se crea un scandal în presa mondenă, fiind astfel tratate, prin intermediul umorului, negru pe alocuri, subiecte precum superficialitatea, prostia sau ignoranţa.
Volumul Imperiul pisicilor este o apariție interesantă şi reprezintă unul dintre reperele literare românești ale anului 2017, iar parcurgerea acestuia este, pur şi simplu, de neratat. Cu toate acestea, poate că articolul de față ar fi trebuit să denigreze prozele, să le dezasambleze şi să le terfelească, pentru că în acest mod ar fi câștigat probabil mai mulți cititori, după cum spunea chiar Alex Tocilescu, referindu-se la succesul de piață al unei cărți.