N-ai tu treabă! este o adaptare a lui Cătălin Ștefănescu după Dănilă Prepeleac de Ion Creangă, iar regia este semnată de Alexandru Dabija.
Plouase toată ziua. Șerpuiam printre bălți și stropi sâcâitori, grăbindu-mă să ajung pe Calea Victoriei la numărul 126. Sala de la Teatrul Act este modestă, chiar austeră. Are bănci confortabile și o scenă simplă. Lângă mine, pe primul rând chiar de lângă scenă, pe o plăcuță scria rezervat. Aveam să aflu mai târziu de ce. Foială multă, zarvă și așteptare, un domn în costum negru cu o etichetă atârnindu-i din mânecă și-a cerut scuze că ne deranjează, dar nu avea ce face. M-am așezat, a apărut și al doilea domn la fel ca primul și un al treilea diferit de al doilea și povestea a început.
N-ai tu treabă! este o adaptare a lui Cătălin Ștefănescu după Dănilă Prepeleac de Ion Creangă, iar regia este semnată de Alexandru Dabija. Piesa are un fir narativ simplu, ușor de urmărit. Fără cuvinte pompoase sau interpretări prețioase, Marcel Iureș, Andrei Șeușan și Alexandru Voicu, în rolurile lui Dănilă Prepeleac și ale celor doi draci, construiesc povestea lui Creangă cu ajustări moderne pe ici, pe colo, și cu un final cel puțin fantastic.
Povestea lui Dănilă Prepeleac, care a luat naștere acum mai bine de 140 de ani, este atât de actuală încât stârnește fiori. Este ca un déjà-vu. Într-o ținută trendy, cu teniși și rucsac pe umăr, Dănilă întruchipează magistral povestea de succes a multor descurcăreți ai zilelor noastre. La piesa lui Ștefănescu se râde mult și se suferă și mai mult. Dialogurile spumoase, jocurile de cuvinte cu tâlc și replicile dure te fac să treci de la o stare la alta ca un roller coaster. E un sentiment dulce-amărui pe care îl simți mult după ce ți-ai tras haina pe tine și ai pornit spre casă. Este genul de piesă care îți dă temă pentru acasă. Te amuză, te face să te simți bine pentru ceva mai mult de o oră, iar după ce zâmbetul îți piere, te pune pe gânduri. Ai zice că Dănilă și dracii coboară în fiecare zi de pe scena Teatrului Act și își bagă coadă în viața noastră cea de toate zilele.
S-a așezat lângă noi. Dănilă Prepeleac contempla lângă noi, pe bancă, la ce rost are să realizezi prea multe în viață. Ai una, alta, ai și griji. Nu e mai bine să nu ai nimic? Întrebare justă cu un răspuns greu de dat cu așa drăcușori în preajma lui, dar și a noastră, cu ispita permanentă a lui a avea repede și ușor. Așa, ca Dănilă.
Ploaia nu se oprise. Se încăpățâna să mă însoțească și în drum spre casă. Cu ochii pe geam, mă gândeam rușinată cum, încă o dată, o piesă de teatru m-a tras de mânecă, m-a aruncat în realitatea lumii care mă înconjoară și de care uneori vreau să mă feresc și să nu mai știu nimic. Dar ea e acolo și trebuie luată în piept.