We will unite the white rose and the red.

– William Shakespeare, Richard III

Conceptele și personajele din Evul Mediu sunt prezente în viața noastră, dar sub diferite forme. Poate cel mai cunoscut serial unde regăsim astfel de exemple este Game of Thrones, dar acesta are totuși o doză mai mare de fantezie decât de istorie. Sunt însă producții pentru micul ecran cu un schimb de replici în care se oglindește nu doar o simplă înșiruire de evenimente istorice, ci se redeschid dezbateri istoriografice. Un asemenea serial este The White Queen, o producție britanică ce are la bază trei dintre romanele scrise de Philippa Gregory din seria The Cousins’ War: The White, The Red Queen și The Kingmaker’s Daughter Queen. Acestea au fost traduse și în limba română, la Editura Polirom, cu titlurile: Regina albă, Regina roșie, respectiv Fiica eminenței cenușii.

În cele 10 episoade din primul sezon (16 iunie 2013 – 18 august 2013) sunt prezentate evenimentele din perioada Războiului celor Două Roze, din perspectiva celor trei personaje feminine principale: soţia lui Edward al IV-lea al Angliei, Elizabeth Woodville (Rebecca Ferguson), mama lui Henry al VII-lea Tudor, Margaret Beaufort (Amanda Hale) și soția lui Richard al III-lea al Angliei, Anne Neville (Faye Marsay). Pentru că nu-mi doresc să vă răpesc plăcerea de a viziona serialul, am ales să analizez doar patru fragmente de dialog interesante, nu întreg firul evenimentelor.

— We’ve met. At the battle of Towton. When you slaughtered half of England […]

— Because you backed a king whose court was poison, whose taxes were unpayable and who murdered men […] And yet you called him pious. Well, now your pious Henry is defeated, and I am King![1] 

Elizabeth Woodville, rămasă văduvă, cu doi copii în grijă și cu pământurile confiscate, ajunge să se îndrăgostească de Edward al IV-lea, actualul rege al Angliei, deși ea făcea parte din familia care-l susținuse pe regele detronat Henry al VI-lea. Dialogul dintre Edward al IV-lea și frații viitoarei sale soții aduce în lumină una dintre confruntările decisive: Bătălia de la Towton din 1461.

Tare interesant este apelativul „pios” folosit, în mod ironic, de către Edward la adresa lui Henry al VI-lea. În august 1453, Henry al VI-lea se pare că înnebunise, iar luptele interne din Anglia deveniseră inevitabile. Nebunia regelui, considerau cei care erau de partea lui Edward al IV-lea, era, de fapt, o pedeapsă divină pentru că dinastia din care făcea parte nu avea nici un drept asupra tronului Angliei. Susținătorii lui Henry al VI-lea, pe de altă parte, considerau că era pios, un om prea blând să conducă țara pe câmpul de luptă. De altfel, după moartea sa, urmașii săi au încercat să-i reabiliteze imaginea pe nedrept pătată, pornind chiar demersurile de canonizare, fără vreun rezultat concret însă.

— The bad queen called herself Margaret of Anjou but really she was a she-wolf and she rode at the head of an army of naked, wild men and everything in their path turned to ice. They carried the sleeping king forward in a big glass coffin, and while he slept the she-wolf tore apart England with her terrible ambition! But one day, Father and King Edward fought a battle against her […] And Edward became the king […]

— And her son? The Prince of Ice?

— Ah, yes. Prince Edward is an ice boy […] But he isn’t really Henry’s boy, because the king was always sleeping. So they say that his father…is the Devil![2]

Cel de-al doilea fragment pe care l-am ales este o poveste pe care o asculta fascinată Anne Neville, viitoarea soție a lui Richard al III-lea. Povestea o avea în centru pe soția lui Henry al VI-lea, Margaret of Anjou, cea care a condus Anglia în vreme ce soțul ei suferise de nebunie și căzuse într-un somn atât de adânc, încât nici măcar nu a avut vreo reacție la vederea fiului său abia născut, Edward, cel numit Prințul de Gheață (Edward de Westminster, Prinţ de Wales).

Această istorisire are legătură şi cu Războiul celor Două Roze, chiar dacă la prima vedere pare doar o poveste intenționat exagerată pentru a dinamiza mai mult serialul. Oricât de mult ne-am dori, istoria nu poate fi reconstituităPutem ajunge, cu ajutorul surselor pe care le mai avem, cât mai aproape de „adevărul istoric”. În unele cazuri, însă, un istoric dă mai departe povești fără a ține cont de verosimilitatea lor.

Istoricii au consumat multă cerneală încercând să arate că nebunia lui Henry al VI-lea a fost una dintre cauzele Războiului celor Două Roze. Căutând însă scrierile care descriau acțiunile regelui care demostrau cel mai mic semn de nebunie, am descoperit că cele mai importante fragmente folosite de istorici pentru tezele lor au fost scrise la curtea Angliei, dar în vremea lui Edward al IV-lea, în perioada în care se încerca demostrarea că era regele de drept. Aceleași mărturisiri au fost folosite, în vremea lui Henry al VII-lea Tudor, pentru a arăta că Henry al VI-lea avea comportamentul unui sfânt. Mai mult decât atât, documentul care relata momentul când regele adormit nu a reacționat la vederea fiului său era o scrisoare nedatată. Însă istoricii care au găsit-o, având în vedere ce descria, au datat-o ca fiind din vremea lui Henry VI-lea fără o analiză atentă. Prin urmare, în istoriografie, Henry al VI-lea al Angliei se află la granița dintre sfințenie și nebunie în urma unei lecturi destul de precare a surselor primare.

— He will storm the Tower with you to free the Princes.

— And what is Buckingham’s price, for betraying his dearest friend?

— The Duke asks that his eldest daughter should marry your son, Prince Edward, and that he himself be named Regent until the young King is of age.

— And no doubt she wants her exiled son, Henry Tudor, returned to England.

— And Princess Elizabeth’s hand in marriage to Henry, and that Henry is named heir after your Prince Edward. It means your daughter could be Queen, and Lady Margaret says that such a marriage would unite the Houses of York and Lancaster and end these wars.[3]

După moartea lui Edward al IV-lea, Richard al III-lea a devenit rege al Angliei. Singurii moștenitori care puteau revendicau tronul Angliei erau singurii doi fii ai lui Edward și Elizabeth: Edward al V-lea (1470 – c. 1483) şi Richard de Shrewsbury, Duce de York (1473 – c. 1483). Cei doi fraţi au fost închiși în Turnul Londrei, cunoscuți în istorie drept Prinții din Turn. Moartea lor este încă învăluită în mister, iar acest sentiment de incertitudine în ceea ce privește soarta prinților se regăsește și în serial.

Înțelegerea propusă de Lady Margaret în schimbul ajutorului său era simplă: Henry Tudor să urmeze la tron după Edward al V-lea și să se căsătorească cu fiica regretatului rege Edward al IV-lea, Elizabeth de York. În cuvintele sale găsim, de fapt, în linii mari, ce a însemnat Războiul celor Două Roze, dar și cum s-a încheiat acesta.

În istoriografie, confictele dintre dinastia York și dinastia Lancaster dintre anii 1450 (Răscoala lui Jack Cade) și 1485 (Bătălia de la Bosworth) poartă numele de Războiul celor Două Roze, datorită faptului că fiecare dinastie avea ca simbol un trandafir alb, respectiv roșu. După dispariția Prinților din Turn și înfrângerea lui Richard al III-lea, rămas și el fără singurul urmaș, cel care putea pretinde tronul Angliei era Henry Tudor. Acest șir de conflicte își au rădăcina, conform lui William Shakespeare și istoricilor care au scris sub dinastia Tudor, în anul 1399, când a fost înlăturat Richard al II-lea, iar dinastia Lancaster s-a instaurat, deși nu avea niciun drept la tronul Angliei. Conflictele ce au urmat au fost percepute ca o pedeapsă divină, iar „rana” din anul 1399 a fost vindecată prin căsătoria lui Henry VII-lea cu Elizabeth de York, punându-se astfel bazele dinastiei Tudor.

Get the King a horse! (Aduceţi un cal regelui!)

Aceste cuvinte răsună la finalul serialului în timpul Bătăliei de la Bosworth din 1485, care a marcat, aşa cum am spus, sfârşitul Războiului celor Două Roze. Replica din episod face trimitere la piesa lui William Shakespeare, Richard al III-lea:

A horse, a horse! My kingdom for a horse! (Un cal, un cal! Regatul meu pentru un cal)

Richard al III-lea rămăsese fără cal pe câmpul de luptă şi promisese regatul său celui care-i va da un cal pentru a fugi ca să nu fie ucis. Din păcate, însă, nu i-a sărit nimeni în ajutor, astfel că și-a pierdut viaţa pe câmpul de luptă. Cronicarul Ion Neculce prezintă o poveste asemănătoare în O samă de cuvinte. În bătălia de la Şcheia (1486), pierzându-şi calul, Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, a fost salvat de unul din oştenii săi, Purice, care i-a oferit calul stăpânului său şi l-a ajutat să încalece.

Mergând mai departe cu analiza propun şi o altă cheie de lectură inspirată din interpretările surselor din Ţara Românească medievală. În mediul academic românesc, o (re)interpretare a dării calului a iscat o discuţie aprinsă între istorici. Conform istoriografiei tradiţionale, domnii aveau o gândire teritorială şi-şi exercitau prin drept de dominium eminens puterea asupra întregului pământ al ţării. În acest context, darea calului simbolizează răscumpărarea pământului de la domn, o practică întâlnită în mai multe state medievale încă de la începutul Evului Mediu, inclusiv în Anglia. Această teorie, aparent unanim acceptată în istoriografia românească, a fost contestată recent de către Marian Coman, în cartea sa Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI). Teza pe care o propune Marian Coman este de a considera darea calului o obligaţie succesorală pe care o anumită categorie socială o avea faţă de domn în virtutea îndatoriilor ei militare.[4] Aşadar, dacă ar fi să îi schimbăm cheia de lectură, calul ce a nu mai venit în ajutorul lui Richard al III-lea simbolizează şi faptul că o anumită categorie socială ce trebuia să-l sprijine în bătălie l-a trădat şi s-a aliat armatei lui Henry Tudor.

Așadar, în urma unor replici aparent simple din serialul The White Queen se poate (re)deschide o întreagă dezbatere despre surse primare, ficţiuni istoriografice sau imaginea Evului Mediu între ficţiune şi realitate istorică.


[1] Ne-am cunoscut deja. În bătălia de la Towton. Când aţi masacrat jumătate din Anglia […]

— Pentru că ați sprijinit un rege a cărui lege a fost otravă, care cerea taxe ce nu puteau fi plătite și care a ucis oameni […] Şi totuşi l-ați numit pios. Ei bine, piosul vostru Henric este învins și eu sunt regele acum! (trad.n.)

[2] Regina cea rea s-a numit Margaret de Anjou, dar de fapt a fost o lupoaică şi a condus o armată de bărbaţi goi, sălbatici, iar totul în calea lor se transforma în gheață. L-au dus pe regele adormit într-un sicriu de sticlă și în timp ce el dormea lupoaica a sfâşiat Anglia cu ambiţia sa teribilă! […] Dar într-o zi, tata şi regele Edward s-au luptat împotriva ei […] Şi Edward a devenit rege […]

— Şi fiul ei, prinţul de gheaţă?

— Prinţul Edward este un băiat de gheaţă […] Dar nu este băiatul lui Henric cu adevărat, deoarece regele era întotdeauna adormit. Deci, se spune că tatăl său…este însuşi Diavolul! (trad.n.)

[3] Va asalta turnul, împreună cu domnia voastră, pentru eliberarea prinţilor.

— Şi care este preţul lui Buckingham, pentru trădarea prietenului lui cel mai drag?

— Ducele cere ca fiica lui cea mare să se căsătorească cu fiul dumneavoastră, Prințul Edward, iar el să fie numit regent, până când tânărul rege ajunge la vârsta potrivită.

— Şi fără îndoială, doreşte ca fiul ei exilat, Henry Tudor, să se întoarcă în Anglia.

— Şi prinţesa Elisabeth să se căsătorească cu Henry, iar Henry să fie numit succesor după prinţul Edward. Asta înseamnă că fiica domniei voastre ar putea fi regină și Lady Margaret spune că această căsătorie ar uni York şi Lancaster şi ar pune capăt acestor războaie. (trad.n.)

[4] Marian Coman, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Iaşi, Editura Polirom, 2013, Cap. 3.1. Domeniul eminent – ficţiunea istoriografică a unui puteri teritoriale, pp. 32 – 41.

sursa foto