de Ana-Maria Iosif
Romanul Obeliscul negru portretizează, cu o franchețe șocantă, drama tinerilor din societatea germană de după Primul Război Mondial.
Prima conflagrație mondială a lăsat în urma sa, pe lângă pierderile umane și materiale, o lume zdruncinată din temelii, în care ordinea naturală a lucrurilor a ajuns să devină utopică, iar tinerii foști combatanți nu s-au mai regăsit niciodată pe sine.
Erich Maria Remarque, pe numele său adevărat Erich Paul Remark, s-a născut în anul 1898, în orașul german Osnabrück. Primul Război Mondial a izbucnit când Remarque a împlinit șaiprezece ani; doi ani mai târziu, acesta a susținut examenul de bacalaureat, însă, ulterior, tinerețea i-a fost curmată: a fost înrolat în armata germană. În urma războiului, a suferit din cauza stresului post-traumatic, la fel ca majoritatea foștilor combatanți, în special cei tineri, și a fost un exemplu al generației pierdute[1]. A decedat în anul 1970, lăsând în urma sa o vastă creație inspirată din ororile războiului și din dramele tinerilor care au supraviețuit acestuia.
Romanul Obeliscul negru, apărut în anul 1956, nu se dezice de la acest aspect și portretizează, cu o franchețe șocantă, drama tinerilor din societatea germană de după Primul Război Mondial și incapacitatea acestora de a se acomoda noilor realități sociale, totul pe fundalul nemiloasei inflații economice care a marcat pregnant acești ani tulburi. Personajul principal, Ludwig Bodmer, este angajat la o firmă de monumente funerare care avea succes mai ales în acele momente de restriște, căci ce poate să simbolizeze mai bine acea perioadă cruntă, dacă nu popularitatea unei companii funerare?
Soarele luminează biroul firmei de monumente funerare Heinrich Kroll & Fiii. Suntem în aprilie 1923 și afacerile merg bine. Primăvara ne-a fost prielnică, vindem din plin și prin aceasta sărăcim. [2]
Primele fraze cu care se deschide romanul portretizează perfect esența acestuia și atmosfera anilor weimarieni: soarele, reprezentând ciclicitatea, nu face altceva decât să atragă atenția asupra evenimentelor ulterioare, în raport cu cele trecute, asupra sacrificiului uman din timpul primei conflagrații mondiale, care se va repeta, însă, cu o mult mai mare ferocitate în timpul următorului război mondial. Mai mult, simbolizează dorința poporului german de a se ridica deasupra celorlalte popoare, dar monumentele funerare reamintesc deznodământul tragic al acestor idei utopice. De asemenea, problema inflaționistă este prezentată în raport cu protagonistul, mai mult pentru a evidenția legătura cu istoria decât pentru a arăta starea financiară a tânărului.
Cu o poftă deosebită, scot din sertar o țigară de foi, una neagră de tutun brazilian. Caut chibriturile dar, ca de obicei, nu le găsesc. Din fericire, în sobă mai e puțin foc. Fac sul o hârtie de zece mărci, o țin o clipă deasupra jarului și-mi aprind cu ea o țigară.[3]
Într-o societate în care fiecare încearcă să se îmbogățească de pe urma inflației, Ludwig nu se poate acomoda. Viața sa amoroasă este profund marcată de comportamentul lui și atinge apogeul atunci când se îndrăgostește de o tânără ce suferă de schizofrenie, pe nume Geneviève Terhoven, care crede că adevăratul său nume este Isabelle. Aceasta este internată în spitalul de boli mintale al orașului, iar Ludwig o vizitează des. Lângă ea, simte că toate problemele dispar și se regăsește, iar spitalul încă mai păstrează o atmosferă de calm și pace, în care nimeni nu este îngrijorat cu privire la viitor și nu este tulburat de experiențele traumatizante. Dimpotrivă, le-au uitat, s-au uitat și pe sine și trăiesc în armonie, într-o lume atemporală unde, în acest vid, bolnavii își aleg ce viață vor.
Însă, pe lângă metaforizarea ideilor și motivelor literare centrale folosite de-a lungul narațiunii, romanul oferă și o imagine clară, concretă asupra cotidianului din micul oraș german de provincie, Werdenbrück, și asupra modului în care viața își urmează cursul în urma teribilului eveniment care a schimbat pentru totdeauna istoria. Femei văduve care vin la sediul firmei de monumente funerare după ce soții lor se sinucid din pricina problemelor financiare, coloane ale mutilaților de război care protestează împotriva indemnizațiilor cu o valoare foarte mică, tinere care își vând trupul bărbaților care profită de pe urma inflației, întâlniri ale național-socialiștilor. Acest roman, al cărui fir narativ prezintă viața cotidiană a unor tineri, nu face altceva decât să expună o realitate crudă, o parte a istoriei sociale și a modificărilor ce au avut loc în sânul acesteia.
Finalul romanului evocă momente tragice care aduc în prim-plan faptul că, oricât de mult au încercat tinerii să-și depășească traumele, istoria i-a copleșit, fiind marcați pentru totdeauna și nemaigăsindu-și niciodată liniștea cuvenită, a unor tineri normali. Isabelle a dispărut, redevenind Geneviève, şi nici chiar ea nu a putut să dea uitării definitive viața sa de dinainte, dimpotrivă, a uitat-o pe cea a Isabellei. Tinerețea lui Ludwig a dispărut odată cu Isabelle. Obeliscul care, în măreția sa, aducea aminte de anii antebelici, a ajuns, în cele din urmă, după ce nimeni nu a fost interesat de achiziționarea lui, să troneze la căpătâiul unei prostituate, semn că și acei ani, proslăviți înainte, nu au mai avut nicio semnificație în fața haosului postbelic. Ludwig a părăsit orașul, părăsind, astfel, o lume.
Aveam intenția să mă mai duc o dată pe acolo, dar mereu intervenea câte ceva. Tot credeam că mai e destul timp dar, deodată, chiar n-a mai fost timp. Noaptea s-a năpustit asupra Germaniei. [4]
Ultimele fraze ale romanului arată orașul câțiva ani mai târziu, când acesta a fost distrus de bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial, eveniment care a fost cu mult mai tragic decât anteriorul său.
Singurele două clădiri, care au rămas absolut nevătămate, sunt ospiciul de nebuni și maternitatea, datorită îndeosebi faptului că sunt situate mai în afara orașului. Au fost imediat din nou aglomerate și au rămas și acum tot așa. Ar fi chiar necesar să li se lărgească simțitor spațiul. [5]
Era o speranță pentru o lume nouă, o lume care, probabil, nu va mai cunoaște povara timpului și ororile sale, căci maternitatea și azilul nu se aflau doar în afara orașului, ci și în afara timpului.
[1] C. Paul Vincent, A historical dictionary of Germany`s Weimar Republic, 1918-1933, Londra, Greendwood Press, 1997, p. 393.
[2] Erich Maria Remarque, Obeliscul negru. Povestea unui tineret întârziat, București, Ed. Univers, 1973, p. 7.
[3] Ibidem, p. 8.
[4] Ibidem, p. 410.
[5] Ibidem, p. 412.